Viorica Agarici – schiţă biografică

La vremea când poalele dealurilor împădurite ale Dămieneştilor erau pline de primele floricele albastre şi albe, viorele şi ghiocei, când iarna se îngâna cu primavara, acum peste o sută de ani, în conacul boierilor Morţun era mare bucurie. Se năştea primul copil al tinerilor soţi Ortansa, născută Morţun şi Gheorghe Văsescu. Era 24 februarie 1886, o zi de primăvară timpurie. Copila avea să primească, pe lângă numele Maria şi pe cel al floricelelor delicate dar puternice în faţa încercărilor timpului, Viorica.

Dămieneşti era, la sfârşitul sec XIX un târguşor din jud. Roman, plasa Fundu situat pe pârâul Creţoaia, la 25 de km de oraşul Roman, cum cobori pe partea stangă a Siretului, spre podişul Bârladului. Populaţia Dămieneneştilor era compusă din români, unguri (aici cu înţelesul de catolici n.n) şi 45 familii de evrei. Era considerat, la acea dată, al treilea centru comercial, ca mărime al judeţului. Avea două biserici de lemn una ortodoxă şi cealaltă catolică, o şcoală primară. În documente se pomeneşte de Dămieneşti la 1848, ca fiind un târguşor destul de bine dezvoltat. La intrarea în localitate nu existau case, doar mai la vale se zărea târguşorul înşirat, cu câteva dughene şi un fund de deal cu trei căsuţe îngropate în el. Pe atunci ţăranii aveau foarte puţin teren agricol, în schimb toate pământurile formau moşiile boierilor Morţun, Roiu şi Agarici. În timpul primului război mondial, mulţi ţărani au participat la lupta pentru apărarea ţării. În memoria celor căzuţi la datorie s-a ridicat, în 1932 prin contribuţia obştii, monumentul Vulturul.

În fotografie mama Vioricăi, Ortansa Morţun împreună cu tatăl acesteia Iordachi (Gh.) Vas. Morţun, sora Ana şi fratele Vas. Gh. Morţun. Fratele Ortansei, unchiul Vioricăi după mamă, Vasile G. Mortun (30 nov 1860 -30 iul 1919, Broşteni, jud. Roman) a fost deputat socialist din 1888 şi lider al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România. Din 1901 acesta trece la liberali fiind şi deputat din acelaşi an. Cu studii de litere şi filosofie la Bruxelles, Vasile G. Morţun este atras de ideile socialiste. Din 1884 preia direcţia revistei «Contemporanul». Este publicist şi scriitor. A fost în mai multe rânduri ministru al Lucrărilor Publice. Constantin Graur spunea despre el că era «Mare orator, fin literat, adorator al artei, om de inimă, a fost un cuceritor – şi cucerea în toate clasele sociale».
Sora Ortansei, respectiv mătuşa Vioricăi, Ana a fost soţia lui Ioan N. Pillat, care după moartea ei s-a recăsătorit cu Maria, fiica lui Ion C. Brătianu.
Tatăl Vioricăi, Gheorghe Văsescu era descendent al unei familii de boieri din nordul Moldovei cu vechi tradiţii politice liberale. Tatăl său Alexandru Văsescu (n. 20 noiembrie 1820, Fălticeni – d. ?) a fost jurist, om politic, ministru al Finanţelor. Fiu al spătarului Ioniţă Grigoriu, şi-a reluat vechiul nume al familiei, Văsescu. A studiat la Facultatea de Drept din Paris (1840 – 1842). Când revine în ţară, Alexandru Văsescu se înscrie în magistratură ca judecător la Tribunalul Suceava (1846 – 1848), Neamţ (1850) şi Iaşi (1851). După această perioadă activează în avocatură, iar după Unirea din 1859 este numit în Comisia Centrală de la Focşani. Pe plan politic a activat ca deputat pentru gruparea moderată a liberalilor moldoveni (maişti). În perioada guvernului C. A. Creţulescu (1 martie – 4 august 1867) a ocupat portofoliul Finanţelor.
Alexandru Văsescu a fost şi senator de Dorohoi în legislatura 1866, deputat de Dorohoi în 1867 şi 1868.
A avut pe lângă Gheorghe şi un al doilea fiu, pe Ilie Văsescu, fost prefect al jud. Dorohoi şi care avea să fie destituit, după revoltele ţărăneşti de la 1907. Gheorghe Văsescu, tânărul ofiţer a studiat la Paris, la celebra Şcoală de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Fontainebleau şi, după un stagiu militar de şase luni, obţine gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. Datorită caracterului său puternic cât şi pregătirii sale strălucite în ştiinţa armelor şi nu în ultimul rând educaţiei politice liberale primite de la tatăl său, Gheorghe Văsescu este numit ataşat militar la Legaţia României de la Paris, cu gradul de căpitan.
La formarea elitelor liberale româneşti, o contribuţie deosebită au adus-o urmaşii familiilor boiereşti. Aceştia aduceau cu ei tradiţia îndeletnicirilor publice, veche de multe generaţii, precum şi o educaţie aleasă încununată cu studii universitare în Occident, mai ales în Franţa. Ei veneau în viaţa politică cu un înalt prestigiu social rezultat din trecutul neamurilor lor, din averile şi înrudirile pe care le aveau, din prieteniile care s-au perpetuat între membrii lor de-a lungul generaţiilor…
În memoriile sale Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu povesteşte despre prietenii români ai lui Ionel Brătianu aflat la Paris, din 1883 între care era şi George Văsescu. «Căpitanul Văsescu fusese şeful lui în timpul voluntariatului, avea acum o misiune în Paris pe lângă ofiţerii-elevi din şcolile speciale şi rămăsese foarte prietenos cu Ionel. Deşi mai în vârstă ca acesta, având o fire veselă şi copilăroasă, se înţelegeau foarte bine. Îl invita întruna la masă, mergeau împreună la teatru şi se veseleau reciproc.»
Copilăria şi adolescenţa Vioricăi s-au consumat între Paris şi Coţuşca, moşia familiei Văsescu din judeţul Dorohoi unde-şi aveau bunicii, Alexandru şi Maria Văsescu conacul.
Potrivit Marelui Dicţionar Geografic al României, Coţuşca, la începutul veacului XX era un sat de pe moşia cu acelaşi nume, comuna Coţuşca, plasa Prutul de Jos, jud. Dorohoiu. Are 188 familii sau 811 suflete. Aşezările sătenilor sunt cu livezi şi cu grădini iar proprietarii moşiei au casa de zid cu un rând, grădină cu flori şi livadă bine regulată, cu diferiţi pomi fructiferi de specii alese, precum şi 4 pogoane de vie. Toate acestea sunt făcute de către Al. Gr. Văsescu; proprietatea moşei este a erezilor lui.
O scurtă perioadă de timp soţii Maria şi Alexandru Văsescu au avut ca doctor de casă pe medicul, cu studii la Viena Şerban Eminovici, fratele poetului despre care bătrânul Văsescu spunea ca: «în viaţa lui n-a întâlnit un om cu o cultură mai vastă ca Şerban». Şerban Eminovici avea să moară tânăr, în 1874 de hemoptizie, la Berlin.
Coţuşca are o biserică cu hramul Sf. Mihail şi Gavril deservită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 1 palamar; este din lemn şi tencuială, o şcoală condusă de un învăţător, frecventată de 50 de şcolari are un local bun de zid dăruit de proprietarul Al. Gr. Văsescu.
Dacă vara, Viorica, sora Marieta şi fratele Alexandru îşi petreceau vacanţele fără de griji la conacul bunicilor lor de la Coţuşca, în anotimpurile friguroase şi ploioase familia Văsescu se muta în casa de la Botoşani.

Casa Văsescu, situată pe fosta Stradă Belvedere, astăzi Unirii iese în evidenţă prin stilul arhitectonic eclectic. Imobilul a fost locuit mai mult de Ilie Văsescu, fost prefect de Dorohoi, fratele tatălui Vioricăi iar după decesul acestuia în 1915 locuinţa i-a rămas lui Gheorghe Văsescu, care a stăpânit-o până la moartea sa, în anul 1925. Un an mai târziu, moştenitorii acestuia, Marieta, Viorica şi Alexandru, au vândut-o cu trei milioane de lei Ministerului Învăţământului, care a folosit-o ca internat al Liceului de Fete „Carmen Silva”. După anul 1944, imobilul a fost folosit de Liceul mixt nr. 2 – viitorul Liceu “Mihai Eminescu”, apoi de Şcoala de Muzică. Clădirea a fost un timp şi sediu al unui laborator de analize medicale, iar în prezent adăposteşte mai multe instituţii de cultură.
În memoriile sale Nicolae Iorga face, la un moment dat o scurtă prezentare urbei Botoşani din vremea copilăriei sale amintind şi de casa familiei Văsescu în care adesea mergea în vizită cu mama sa: „vila de o arhitectură distinsă a bunei noastre ocrotitoare, văduva unui ministru al aceluaiaşi Cuza şi mama colonelului Gheorghe Văsescu, ataşat militar la Paris şi apoi, mult timp, deputat liberal în Dorohoi unde-şi avea moşia Coţuşca,…”
Aici, în salonul lui „Madame Văsescu” (bunica Vioricăi) de multe ori copilul Iorga, alături de prietenul său Gheorghe prezenta adevărate serbări patriotice până când, spune Iorga „mi se dau toate bomboanele din casă numai să tac!” …
Peste ani, Gheorghe Văsescu va organiza la Botoşani o şcoală pentru viitorii ofiţeri unde este însărcinat cu conducerea ei. Va cere pritenului său din copilarie, devenit ilustrul savant N. Iorga să vorbească tinerilor, care vor avea misiunea „să ajute cu sacrificiul lor total la refacerea patriei îmbunătăţite”
Despre frumoasa ţinută a domnişoarei Viorica Vasesco ne dă mărturie, mai târziu un ilustru musafir francez pe moşia de la Coţuşca. Romancier, poet si ziarist, francezul André Bellessort publica la Paris, în anul 1905 o carte cu impresii de călătorie din România intitulată: „Roumanie contemporaine”. Un întreg capitol al cărţii este dedicat moşiei Coţuşca din ţinutul Dorohoiului unde a fost oaspete al dlui Vasesco ”un vechi elev al Şcolii militare de la Fontainbleau, ofiţer demisionar şi deputat care s-a consacrat agriculturii.” Celebrul oaspete francez scrie că a fost primit ”ca un prieten în mijlocul prietenilor săi, în frumoasa şi vechea sa casă atât de spaţioasă, unde mama sa şi fiicele sale (e vorba de Viorica şi Marieta) ofereau ospitalitatea moldovenească cu o graţie de neuitat” adăugând: „Sunt uimit de parcul său, de grădinile şi viile sale dar mai ales de liniştea care domneşte peste această insulă de verdeaţă.” André Bellessort descrie mai apoi satele şi casele ţăranilor din Coţuşca, o nuntă românească, obiceiurile şi tradiţiile oamenilor locului, apreciind totodată inteligenţa şi priceperea dlui Vasesco în mânuirea ultimelor maşini agricole. Ca o paranteză, această carte de impresii de călătorie în România nu a fost prea bine primită de N. Iorga. Se pare că şi atunci ca şi acum, călătorii străini în România sunt impresionaţi numai de aspectele prozaice ale peisajelor şi vieţii autohtone.
Îndatorirea de ataşat militar pe lângă Legaţia română de la Paris l-au determinat pe căpitanul Gheorghe Văsescu să-şi aibă alăturea familia şi astfel să ofere o educaţie pe măsura cerinţelor elitelor franceze şi copiilor săi. După guvernantă şi anii de pension Viorica va fi îndrumată, la vârsta de 14 ani spre cursurile de intern, la Institutul ”Les Ruches” (Stupii de albine, în traducere). Aceasta era o şcoală particulară, destul de scumpă şi care dădea o educaţie elevată tinerelor care aspirau la o viitoare carieră de leader. Şcoala a fost creată de celebrul pedagog feminist, franţuzoiaca Marie Claire Souvestre, fiica nu mai puţin celebrului scriitor francez Émile Souvestre.
În 1865 Marie Souvestre (1830-1905) a creat, cu tovarăşa sa Caroline Dussault, şcoala de învăţământ secundar pentru tinerele fete “Les Ruches” (“The Beehives”), la Avon, aproape de Fontainebleau. Printre elevele sale s-au aflat celebrele scriitoare de mai târziu Natalie Clifford Barney, sora sa Laura, cât şi Elizabeth Asquith. Şcoala era frecventată de tinerele din înalta burghezie republicană. În anii 1880, Souvestre deschide o şcoală asemănătoare şi la Allenswood, aproape de Londra, care primeşte spre educaţie fete ale familiilor conducătoare din Europa. Printre elevele Institutului s-a numarat şi Eleanor Roosevelt, viitoare activistă feministă şi primă doamnă a Americii sau altele care au jucat un rol la fel de influent în societate sau în lumea artelor şi literelor.
Institutul “Les Ruches” oferea o solidă educaţie generală în trei limbi:franceză, engleză şi germană şi avea ca ţintă dezvoltarea abilitaţilor care să confere o independenţă intelectuală tinerelor femei. Un accent deosebit era pus în această pedagogie pe cunoştearea diverselor culturi europene la ele acasă, prin călătorii sau schimburi de eleve şi profesoroare.

Madmoiselle Viorica-Marie Vasesco a avut în această şcoală şi câteva contribuţii literare ce aveau să probeze talentul său.
Educaţia tinerei Viorica avea să fie îndeaproape susţinută şi de tradiţia familiei Văsescu, politicieni liberali cu dragoste de ţară şi de neam a căror deviză, înscrisă pe blazonul familiei era: “HONOR ET PROBITAS”. Devizele familiale sunt interesante şi specifice diverselor familii boiereşti. Menite a individualiza un neam ori a evidenţia meritele unor membri ai diferitelor familii, aceste texte fac aluzie la un spectru larg de probleme, ele scot în evidenţă rolul important pe care l-au avut unele persoane la derularea istoriei, tradiţia îndelungată în domeniul confruntării militare a unor înaintaşi şi dorinţa unor posesori de steme de a transmite generaţiilor ce vin, îndemnul spre împlinirea unor fapte lăudabile. Onoarea şi probitatea au însoţit, toate acţiunile şi viaţa eroinei noastre: Viorica Văsescu Agarici. Probitas din limba latină mai are, în diferite contexte şi înţelesurile de: bunătate, cinste, corectitudine, generozitate, integritate, sinceritate.
O nouă etapă din viaţa Vioricăi Văsescu, tânăra educată în capitala Franţei, cunoscută în saloanele înaltei societăţi româneşti şi franceze de la Paris, se deschide prin povestea de dragostea între aceasta şi tânărul, mai mare cu cinci ani decât ea, Ion C. Agarici, proaspăt inginer agronom, licenţiat al Universităţii berlineze de la Charlottenburg. Probabil că primii fiori ai iubirii între cei doi, să se fi întrezărit încă din anii copilăriei Vioricăi petrecuţi la moşia Morţunilor, bunicii dinspre mamă, de la Dămieneşti regiune în care îşi avea proprietăţile şi familia boierilor Agarici. Istoria neamului Agârâci, devenit Agarici a fost descifrată de N. Iorga şi de un descendent al aceleiaşi familii, Petru Dimitriu, învăţător în Oşeşti, Fălciu. Originea acestui neam se poate urmări cam de pe la anul 1590, în familiile de răzăşi de la Popeştii Vasluiului de pe Valea Lohanului, care au stat de pază la fruntariile ţării. Neamul Agarici a avut în decursul vremurilor un rol important în istoria ţării, prin originea lui nobilă, prin slujbele ce-a adus ţării.
Ion C. Agarici s-a născut în anul 1881. Era primul copil din cei cinci ai familiei Costică şi Smaranda Agarici. Rămas orfan de copil, de ambii părinţi, avea să fie crescut, împreună cu ceilalţi fraţi ai săi de o mătuşă, Maria Corban şi va moşteni pe bunicul său Ioan C. Agarici (1825-1895) figură a timpului său şi căruia îi vom dedica câteva rânduri.
Aşadar, ilustrul bunic Ioan C. Agarici s-a născut în anul 1825 în Valea lui Bosie din comuna Stroieşti, jud. Fălciu (azi Vaslui) din părinţii Constantin Agarici şi Ecaterina, născută Gherghel. La majorat Ioan C. Agarici se stabileşte în oraşul Roman. În anul 1858 a fost numit membru de şedinţă la Tribunalul Roman. În anul 1864, când s-a introdus noua lege comunală, Ioan Agarici a fost ales primar al urbei Roman. A fost cel dintâi primar al acestui oraş. În anul 1867 a fost ales deputat, făcând parte din Adunarea Naţională până în anul 1879, apoi în Camera de Revizuire din anul 1879, 1883. Tot timpul a fost liberal, iar în Cameră unul din membrii marcanţi, ulterior fiind ales în demnitatea de vice-preşedinte al Camerei sub I. C. Brătianu. Ioan Agarici, primul primar al oraşului Roman, a murit subit de o boală de inimă, un an mai târziu după moartea fiului său Constantin, la 27 sept. 1895.

Ioan C. Agarici - primul Primar al oraşului Roman

Ioan C. Agarici - primul Primar al oraşului Roman

A lăsat prin testament Academiei Române bani şi casele sale din Moara Grecilor, jud. Vaslui pentru întemeierea unei şcoli de agricultură ce va purta numele de “Şcoala Ioan Costache Agarici din Moara Grecilor”. Cursurile şcolii s-au deschis la 1 septembrie 1899 şi a funcţionat cu 30 de elevi, fii de ţărani, admişi prin concurs. Această şcoală de elită avea să fie condusă mulţi ani de eminentul inginer agronom Gh. Cotea şi a fost vizitată, la 14 iunie 1915 de A.S. Regală Principele Carol. Comunitatea evreiască din Roman consemnează faptul că în timpul cât acesta a fost primar au fost construite un templu şi o şcoală iudaică în această urbe.
Revenind la soţul eroinei nostre, tânărul inginer agronom, instruit la Berlin Ion Agarici, acesta a format pe moşiile sale de la Călugăreni şi Drăgeşti o adevărată şcoală de cercetare agricolă, realizând noi soiuri de grâu şi ovăz rezistente la dăunători şi boli. Urmând exemplul bunicului său şi el va fi predispus spre fapte caritabile. A înfiinţat Şcoala primară din satul Călugăreni, în anul 1919.
Viorica şi Ion Agarici au avut trei copii, băieţii: Gheorghe (George) născut la 28 martie, anul 1911, Constantin (Costăchel) născut la 27 iulie, anul 1912 şi Vasile născut în 1913(?)
George Agarici a făcut studii juridice. Costăchel, după clasele primare la Londra şi liceul la Timişoara a absolvit şcoala militară de aviaţie iar Vasile a făcut studii de drept. Gheorghe Agarici a fost avocat în slujba marelui bancher Max Auschnit şi a făcut parte din conducerea Uzinelor Titan-Călan-Nădrag, al căror proprietar era bancherul. Constantin Agarici s-a remarcat în timpul celui de-al doilea război ca aviator în luptele de la Cotul Donului şi Stalingrad. A fost grav rănit şi declarat aviator erou. (A nu se confunda cu aviatorul erou al celui de-al doilea război mondial, Horia Agarici cu care Constantin era văr, fiind fiul lui Constantin I. Agarici, fratele tatălui său.) Bun cunoscător al limbii engleze, Costăchel a lucrat, în perioada 1945-1947 ca ataşat militar al aerului pe lângă Misiunea Militară Britanică la Bucureşti. Vasile Agarici a îndeplinit mai mulţi ani funcţia de procuror pe lângă Parchetul Tribunalului Judeţean Roman, după care a practicat avocatura. A administrat “Moşia Fraţii Agarici, Călugăreni-Drăgeşti”.
În viaţa Doamnei Agarici aveau să vină zile întunecate cum a fost dispariţia, la Paris a tatălui ei Gheorghe Văsescu, în anul 1925. Cu această ocazie prietenul din copilărie al acestuia, savantul Nicolae Iorga avea să publice în “Neamul românesc” un necrolog plin de alese simţăminte. ”Crescut la şcoala franceză,… a fost mult timp ataşat militar al României din Paris… Din vechea sa carieră iubită a păstrat o rectitudine de caracter, o loialitate în relaţiile personale, un fond de cavalerism….”
La nici doi ani după această pierdere, Viorica rămâne văduvă. În anul 1927, soţul său ing. Ion Agarici se stingea fulgerător din viaţă, la nici 47 de ani după o apendicită acută gangrenoasă, în ciuda operaţiei şi îngrijirilor faimosului profesor dr. N. Hortolomei. Rămâneau orfani trei băieţi, neajunşi la vârsta majoratului care, alături de mama lor Viorica, aveau să înfrunte de acum încolo singuri viaţa. La 30 septembrie 1927, cernită de moartea soţului, Viorica Agarici donează Şcolii primare “Costache Morţun” Nr. 2 din satul Drăgeşti, suma de 500 de lei pentru unele reparaţii şi dotări.
Din anul următor, 1928, Viorica Agarici se va dărui cu pasiune şi cu toată energia activităţilor sociale şi caritative din urbea Roman preluând de la înaintaşa sa, Cornelia Morţun preşedinţia Filialei Societăţii Naţionale de Cruce Roşie. În primul război, Cornelia Morţun se dedicase îngrijirii răniţilor şi dotării spitalelor de campanie. Ea era mătuşa Vioricăi Agarici, respectiv soţia fratelui mamei Vioricăi, ilustrul fruntaş socialist Vasile G. Morţun. Activitatea Vioricăi Agarici în sprijinul celor defavorizaţi a fost mult mai amplă. A început prin a face parte din Comitetul de sprijin al Orfelinatului din Roman, a fost şi preşedintă, timp de 23 de ani a Comitetului de sprijin al Şcolii nr. 1 de fete din acelaşi oraş.
Viorica Agarici contribuise cu bani pentru construcţia de şcoli în mai multe sate, fapt pentru care, în anul 1937 i s-a acordat medalia “Răsplata muncii pentru construcţii şcolare”, clasa I. Ca preşedintă a Crucii Roşii, filiala Roman a fost răsplătită, în anii interbelici, cu “Diploma pentru Meritul Sanitar” clasa I sau cu “ Brevetul pentru Semnul de Distincţie la Contribuţia adusă Operelor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie”.

Doamna Viorica Agarici va rămâne însă în conştiinţa umanităţii prin atitudinea ei în calitatea de şef al Filialei oraşului Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie când, în ziua de 3 iulie 1941 trecând peste teamă, prejudecăţi şi reţinerea celor care o înconjurau a dat dovadă de curaj, înalt umanism oferind ajutorul organizaţiei careia îi era devotată şi în ale cărei principii credea. Sunt şapte principii fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie: Umanitate; Imparţialitate; Neutralitate; Independenţa; Voluntariat; Unitate; Universalitate.
La trecrea prin gara Roman a “trenului morţii” care transporta, în condiţii îngrozitoare sute de cetăţeni români, evrei din Iaşi deportaţi spre lagărul de la Călăraşi, Viorica Agarici cu autoritate şi cu o dârzenie care au impresionat pe toţi cei prezenţi, a făcut ceea ce ar fi trebuit să fi făcut Crucea Roşie în astfel de situaţii, indiferent de apartenenţa şi criteriile de orice fel aplicate deţinuţilor, salvând de la moarte multe persoane nevinovate.
Derulând clepsidra acelor zile fatidice din istoria recentă a României, cunoscute drept Pogromul de la Iaşi, profesorul Radu Florian scrie: “În noaptea de 29 iunie şi zorii zilei de 30 iunie cei arestaţi în curtea poliţiei sunt îmbarcaţi în trenurile asfixierii, prin înghesuirea într-un vagon de marfă ermetic închis a 120 şi chiar 150 de oameni în loc de maximum 30. Primul tren cu 2463 de oameni în 32 de vagoane ajunge la 6 iulie la Călăraşi cu numai 1011 oameni vii, iar al doilea tren cu 2000 de persoane înghesuite în 18 vagoane, după opt ore de staţionare în câmp pe o vreme caniculară întreruptă de scurte deplasări ale garniturii, s-a oprit la Podu Iloaiei, la 20 km de Iaşi, fiind coborâte 1194 de cadavre. În cele două trenuri multe dintre victime au înebunit, au încercat să omoare pe vecinii lor, altele au murit în picioare sufocând în cădere pe cei care mai trăiau dar erau într-o stare letargică din cauza asfixierii. Numărul exact al celor decedaţi n-a putut fi stabilit nici până astăzi…
…Ar fi nedrept – continuă Radu Florian – dacă ocupându-ne de responsabilitatea călăilor, mulţi dintre ei rămaşi neidentificaţi, să nu amintim de acei oameni, puţini la număr, care au încercat să micşoreze maniferstările criminale, numărul victimelor. Eu unul nu i-am întâlnit, dar documentele justiţiei pomenesc de căpitanul de rezervă, avocatul Richard Filipescu, de avocatul căpitan Petru Şerban care s-au opus masacrării a 5-600 de evrei în curtea Legiunii de jandarmi din Iaşi. Ei au fost sprijiniţi de locotenent-colonelul Alexandru Manole. Trebuie amintită de asemenea preşedinta Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici, care înfruntând organele militare a împărţit apă oamenilor deshidrataţi din “trenul morţii”, în gara Roman.”
Să nu uităm că toate acestea se întâmplau în anul 1941 când România era aliata Germaniei hitleriste angajată în războiul contra U.R.S.S. Doamna Agarici cu un fiu, aviatorul Costăchel Agarici în luptă pe frontul de est, a trebuit să-şi fi evaluat cu mare responsabilitate şi simţ al datoriei faţă de un crez şi faţă de conştiinţă faptele sale de un eroism rarisim la acea vreme, în rândul multor femei din înalta societate românească. Ea şi regina mamă Elena au făcut tot ce le-a stat cu putinţă, ba chiar Dna Agarici ameninţând cu sacrificarea propriei vieţi pentru ca nefericiţii din „trenurile morţii” să fie trataţi conform convenţiilor internaţionale în vigoare, pe timp de război.
Gestul Vioricăi Agarici nu a fost în zadar ba, mai mult, după igienizarea corespunzătoare a vagoanelor şi primul ajutor, alte filiale de Cruce Roşie de pe traseul spre Călăraşi i-au luat exmplul, prinzând curaj să ofere tot sprijinul sărmanilor călători.
După această eroică şi dreptcreştinească faptă, Viorica Agarici a primit emoţionante manifestări de recunoştinţă dar şi reproşuri, gesturi reprobabile, mai puţin cavalereşti din partea unor cetăţeni ai urbei Roman. Cu amarăciune în suflet, începând cu anul 1943 renunţă la şefia filialei Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, slujire pe care a onorat-o timp de 15 ani şi se mută la Bucureşti, la fiul acesteia Gheorghe. Nu-şi putea imagina săraca femeie că odată cu sfârşitul războiului şi venirea bolşevicilor la putere avea să revină la Roman, de astă dată forţată, cu “domiciliul obligatoriu”, cu toată averea confiscată, să trăiască printre străini, din mila cunoscuţilor în timp ce doi din cei trei fii ai săi vor fi încarceraţi pentru ani buni în temniţele comuniste.

„Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”(Luca 2, 35)
Cu siguranţă, cea mai grea perioadă din viaţa Doamnei Agarici a fost perioada de după anul 1949 când fii Georgel şi Costăchel au fost condamnaţi la închisoare când, expropriată, dată afară din casă a supravieţuit singură-singurică, cu domiciliul obligaroriu (D.O.), la Roman. Şi în această perioadă dârzenia şi demnitatea acestei Doamne au fost exemplare, de admirat!
După război, Moscova a transformat ţările ocupate în adevărate închisori şi centre de exterminare. Paralel cu teroarea internă se ducea o politică de aversiune împotriva tuturor ţărilor necomuniste pentru a le îndepărta din zona de influenţă rezervată lor. Ca la o comandă au început să se intenteze procese, în acelaşi timp, în toate ţările zise de democraţie populară, în care să fie implicate ambasadele şi legaţiile străine, de la ministru, până la ultimul funcţionar. Regimul comunist a trecut la desfiinţarea Oficiilor culturale şi de informaţii american şi englez, învinuindu-le de spionaj şi a procedat la arestarea a mii de oameni, nu numai români, dar şi cetăţeni de naţionalităţi străine.
Numele funcţionarilor diplomatici de la toate legaţiile occidentale au circulat în toate procesele înscenate de guvernul comunist.
În lotul Legaţia Marii Britanii la Bucureşti a intrat şi Constantin I. Agarici care a primit o condamnare de 25 de ani muncă silnică, din care a făcut 14 ani. Constantin I. Agarici, a fost căpitan aviator-erou în timpul războiului şi care, în perioada 1945-1946, a îndeplinit funcţia de ofiţer de legătură în cadrul Comisiei Aliate de Control.
Din “Fişa matricolă penală”: Agarici I. Constantin a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti cu Hotărârea 148/1951, pentru fapta de “înaltă trădare”, la 25 de ani muncă silnică pentru că “a dat informaţii Legaţiei franceze”, “a fost ofiţer de legătură la misiunea britanică”. A trecut prin închisorile: Jilava, Piteşti, Dej.
A fost pus în libertate la 28.07.1964 conform Decretului 411 din anul 1964.
Fratele său, Agarici I. Gheorghe, fost director al serviciului comercial de la Uzinele Titan-Călan-Nădrag a fost condamnat, în 1948 în unul din loturile Pop-Bujoi la 25 de ani de muncă silnică. Din aceiaşi “Fişă matricolă penală”: Agarici I. Gheorghe. Condamnat de Tribunalul Mil. Bucureşti cu Hotărârea 1486/51, pentru fapta “înaltă trădare” la 25 ani muncă silnică pentru că “Fiind funţionar la Uzinele lui Auschnit, a trimis informaţii americanilor despre situaţia economică a ţării noastre”
A trecut prin închisorile de la Jilava, Aiud, Dej, pentru o scurtă perioadă la Spitalul penitenciar Văcăreşti, în februarie 1957 după care se reîntoarce la Jilava de unde, în acelaşi an este transferat la Piteşti.
Este eliberat, la aceiaşi dată cu fratele său 28.07.1964, conf. Decretului 411/1964.
(N.B. Mii de fişe matricole penale din acea perioadă se pot consulta pe Internet)
Cât despre baiatul mai mic al Doamnei, Agarici I. Vasile acesta a scăpat de puşcărie în schimb a primit domiciliu obligatoriu după ce a fost expropriat, devenind chiriaş în propria locuinţă din Bucureşti. În listele, anexe la Decretul nr. 92, din 19 aprilie 1950 pentru “naţionalizarea unor imobile care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii”, se găseşte, la poziţia 368, “Agarici I. Vasile, 4 apartamente, Bucureşti, str. Alex. cel Bun 1; Bucureşti, str. M. Rosetti 36.” Astăzi, locuinţa din Rosetti a revenit în proprietatea nepoţilor Doamnei Agarici.
Aceiaşi soartă a avut-o şi Doamna Viorica Agarici. Legea impunerii domiciliului obligatoriu prevedea că acesta se stabileşte la domiciliul înscris in buletinul de identitate. Astfel, Dna Agarici va reveni la Roman cu D.O., îndurând şi umilinţa de a fi desparţită de fiul acesteia Vasilică, rămas la Bucureşti. Dată afară din casa naţionalizată de pe str. Alexandru cel Bun, nr. 3 din Roman, azi str. Episcopiei a fost adăpostită de cunoştinţe, într-o cameră din casa familiei avocat Mârţ, undeva pe strada Mare, pe lângă biserica catolică. Doamna Viorica Agarici nu s-a lăsat înfrântă nici de data asta. A trăit din câştigul primit pentru lecţiile particulare, la domiciliul elevilor, de limba franceză, engleză sau germană. A avut, atunci, elevi străluciţi fiind solicitată de multe familii, unele chiar ale burgeziei roşii, în formare. Printre elevii Doamnei Agarici care au devenit, peste ani personalităţi remarcabile ar putea fi amintiţi regretatul prof. Virgil Petrovici, dirijorul şi profesorul Radu Cozărescu, ing. Radu Apostolescu, copiii fam. Lecca sau dr. Grecu, ş.a.
Fapta Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941 nu avea cum să fie uitată. În perioada sa de domiciliu obligatoriu la Roman a fost ajutată, discret de medicul dr. Iozef Abraham şi fotograful Jack Reinstein, membri ai obştii evreieşti din Roman.

Cei mai în vârstă din Roman îşi mai aduc aminte şi astăzi figura Doamnei Viorica Agarici. Mergea îmbrăcată în haine cernite, pe cap cu un batic trecut la spate şi înnodat deasupra frunţii, cu un coş mare, de papură împletită unde-şi purta cărţile de franceză sau engleză între care nu lipseau metoda Mauger sau Larousse-ul.
După eliberarea băieţilor din închisoare a plecat să locuiască la Bucureşti, la fiul cel mare al acesteia Georgel. A primit o rentă viageră din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti de la Bucureşti. Comuniştii nu au permis ca fapta sa de mare eroism şi înalt umanism să fie evocată, cu excepţia unor articole din „Revista cultului mozaic”. Astfel, apărea în anul 1971, când Doamna Agarici era o “bunicuţă de 85 de ani” un amplu articol semnat de publicistul Marius Mircu. Despre Doamna Agarici s-a încercat a se creea imaginea că a fost o infirmieră, o femeie obişnuită, chiar simplă dar cu mult curaj care a înfruntat „soldaţi din trupele germane hitleriste de ocupaţie”. În actele Securităţii, la rubrica „profesia” era trecut „casnică”. Probabil că înainte de 1989 ar fi fost prea mult sau inacceptabil pentru cenzura comunistă să se fi scris, chiar în „Revista cultului mozaic”, că Viorica Agarici a fost de fapt o doamnă din înalta societate, o nobilă, un vlăstar al boierimii liberale româneşti cu o educaţie occidentală, progresistă. Din fericire imaginea adevărată a Doamnei Agarici şi a familiei acesteia a început să fie studiată şi cunoscută. Un aport remarcabil în acest sens l-a adus istoricul bacăoan Ioan Ungureanu de la Muzeul din Bacău, într-o documetată lucrare, publicată in revista Carpica, în anul 2003.
Viorica Agarici s-a stins din viaţă la 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată, două zile mai târziu, la Cimitirul Bellu, în cavoul unor rude îndepărtate, cavoul familiei Pillidi. La ceremonia înhumării a fost prezentă şi o delegaţie a Federaţiei Comunitaţilor Evreieşti condusă de ing Theodor Blumenfeld, preşedintele Comunităţii evreilor din Bucureşti, care, “în numele Eminenţei Sale d. Şef rabin dr. Moses Rosen, a depus o coroană, ca omagiu celei care în plină beznă a urii hitleriste a ştiut să păstreze şi să afirme în mod demn dragostea de om.” Numărul pe 1 martie 1979 al Revistei Cultului Mozaic anunţa moartea Doamnei Agarici, într-un scurt necrolog însoţit de portretul acesteia.
La 8 iunie, anul 1983 Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat, post mortem, Doamnei Viorica Agarici diploma şi titlul de “Drept între popoare”, un arbore fiind plantat în memoria ei pe “Aleea Celor Drepţi”.

Această apreciere este dată acelor ne-evrei care au salvat evrei din Holocaustul fascist. Invitat să participe la ceremonia de la Ierusalim unde tradiţia cere să se sădească un pom în onoarea “dreptului”, băiatului Georgel în vârstă de 72 de ani la acea dată, Securitatea i-a refuzat paşaportul. Cu această ocazie Şef Rabin dr. Moses Rosen transmitea un mesaj la Ierusalim, Cercului originarilor din România în care spunea: „Defuncta [Viorica Agarici] a fost căutată de mine, personal, la începutul anilor `50 şi, după ce am izbutit s-o găsesc, am considerat că e o datorie a noastră să ne exprimăm recunoştinţa printr-un ajutor bănesc lunar pe care i l-am acordat timp de peste 25 de ani. Am vizitat-o în repetate rânduri spre a o face să simtă căldura sentimentelor pe care evreii le poartă acelora care le-au sărit în ajutor, în vremuri în care vieţile evreieşti erau curmate fără milă sau îndurare. Viorica Agarici a reabilitat specia umană, demonstrând că, dacă există pe lume fiare cu chip de om, apoi se află şi exemplare nobile, care merită denumirea biblică de „fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Pomul pe care fiul ei îl sădeşte astăzi în pământul sfânt al Israelului, întru amintirea ei, va întruchipa o distinsă şi aleasă fiică a poporului român, care a binemeritat [cinstirea] nu numai din partea poporului evreu, ci şi dintr-aceea a întregii umanităţi. Fie-i memoria în veci binecuvântată!”

După 1989 din ce în ce mai multe dovezi de cinstire a memoriei Vioricăi Agarici s-au făcut remarcate. Printre acestea: atribuirea numelui său unei străzi din Roman, ridicarea unui bust în Gara Roman, operă a sculptorului nemţean Florin-Mircea Zaharescu, comemorarea specială de la Roman din anul 2005, atribuirea titlului de “cetăţean de onoare al oraşului Roman” în acest an 2011, fixarea unei plăci comemorative pe locul unde odihneşte eroina, la Cimitirul Bellu şi în ultimul rând se doreşte a fi un mic omagiu şi această modestă plachetă comemorativă care se va numi, după deviza familiei în care a crescut şi a fost educată Viorica Agarici: HONOR ET PROBITAS.
Hotărâre de acordare, post mortem, a titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Roman

Imagini de la Ceremonia de decernare a titlului şi a medaliei de „cetăţean de onoare” al oraşului Roman, post mortem Doamnei Viorica Agarici. Festivitatea a avut loc în cadrul „Zilele Municipiului Roman”, edţia a II-a, luni 16 mai 2011. Primarul oraşului Roman, dl. Dan Laurenţiu Leoreanu a înmânat distincţiile nepotului Doamnei Viorica Agarici, dl. Gheorghe Agarici.

Arborele familiei Agarici întocmit de istoric Ioan Ungureanu

Arborele familiei Agarici întocmit de istoric Ioan Ungureanu

Note:
George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. III, Socecu, Buc., 1900 p.66
Nadejde Ioan, V.G. Morţun biografia lui, genealogia şi albumul familiei Morţun, Speranţa, Buc., 1924 p.114u
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne şi guvernanţi, Ed. Silex, Buc., 1994 p.221
Mihai Sorin Rǎdulescu, Elita liberală românească, 1866-1900, Ed. All, 1998 p.74, 145, 252
Sabina, Cantacuzino, Din viaţa Familiei Ion C. Brătianu, Ed. Albatros, vol. 1, Buc., 1993 p.132
George Ioan Lahovari, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. II, Socecu, Buc., 1899 p.714
Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei, Buc., 1962 p.192
Oana Radu, Casă boierească pentru instituţiile de cultură În: Monitorul de Botoşani, An. VII, nr. 114, 1 nov 2010
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Ed Minerva, Buc., 1984 p.25, 37, 361
André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Perrin, Paris, 1905 p.119, 187, 194
Ulysse Robert, Catalogue général des manuscrits des bibliothèques publiques de France. Départements, Vol. 44, Plon, Nourrit & camp; Cie, 1911
Maria, Dogaru. Devize în heraldica românească În: Revista arhivelor, nr.2, mai-iunie, 1992 p.211
Iorga, N., Neamul Agarici, răzeşi Fălciieni şi Vasluieni În: Analele Academiei Române, an. XXXVII, Mem. secţ. istorice, nr. 6, 1914 p.114
Dimitriu, Petru, Un neam de „viteji” pe valea Lohanului. Neamul Agarici din satul Curteni-Fălciu după acte şi documente, Presa Bună, Iaşi, 1943 p.21
Ciobanu, Daniel, Note la genealogia familiei Agarici În: Arhiva genealogică, an V(X), nr. 3-4, Iaşi,1998
Ungureanu, Ioan, Familia Agarici. Genealogii, fapte, destine În: Carpica, An. 32, Ed. Documentis, Iaşi, 2003 p.225-244
Ştefan Ciudin, Contribuţia lui Ioan C. Agarici la dezvoltarea învăţământului agricol din judeţul Vaslui În: Acta Moldaviae Meridionalis, XXII-XXIV, vol.II, Vaslui, 2001-2003 p.921
Pincu, Pascal, Obştea evreiască din Roman, Ed. Hasefer, Buc., 2001
Iorga, N. Oameni cari au fost, vol.3, Fund. pt. literatură, Buc., 1936 p.206-207
Stănescu, Ştefan Vasile ş.a., Doamna şi „Trenul morţii”, Societatea Culturală „Roman Muşat”, Roman, 2000 p.22
Radu Florian, Controversele secolului XX, Ed. Diogene, Buc., 1997 p.57-61
Ioaniţoiu C: Morminte fără Cruce, vol.2, Coresi, Freiburg, 1983 p.211
Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Aventurile unui ataşat militar francez în România populară În: Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, serie nouă, vol.IV, 2005 p.9, 27
Cozărescu, Epifanie, Adevărul despre „trenul morţii” În: Flagrant, An. I, nr. 14, iulie 1991 p.3
Mircu, Marius, Eroii se află printre noi În: Revista cultului mozaic, an XVI, nr. 251, 15 apr, 1971 p.6
Ancel, Jean, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iaşi p.288-291
Revista Cultului Mozaic, An. XXIV, nr. 432, 1 martie 1979 p. 4
Marius, Mircu, Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi În: Revista Cultului Mozaic, An. XXVII, nr. 532, 15 iunie 1983 p. 5
Decretul nr. 92, din 19 aprilie 1950 În: BULETINUL OFICIAL al R.P.R., nr. 36, 20 aprilie 1950

Mărturii:

În ziua de joi, 3 iulie 1941, “Trenul morţii” a intrat în staţia Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 şi 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roşii să dea apă evreilor atârnaţi pe zăbrelele vagoanelor care ţipau “Crucea Roşie, apă!”.
Timp de trei ore preşedinta Crucii Roşii a alergat în oraş după o aprobare pentru “a-şi îndeplini misiunea”. Iată un fragment din Declaraţia Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 26 iulie 1945, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. 38, p. 59.
“M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oameni [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea. Dsa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la maşină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit şi am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”

La toate acţiunile care au urmat, de spălarea şi dezinfecţie a vagoanelor a fost de faţă şi Viorica Agarici cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziţia:
“De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistenţă, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicaţi să dea ajutoare” (Depoziţia sub jurământ a Vioricăi Agarici la şedinţa Tribunalului din Bucureşti, 18 iunie 1948, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. I, partea a II-a, p. 524)
Reprezentanta Crucii Roşii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a vazut:
“Intr-un strat gros de murdărie de om şi de sânge [zăceau] zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii [împreună]…Duhnea îngrozitor…. (Marius Mircu, Revista Cultului Mozaic, nr. 432, 15 martie 1979)
Primii care au coborât au primit o ceaşcă cu apă şi un cub de zahăr de la medici evrei (primii care au intrat în contact cu evreii din tren), după care au fost îndreptaţi spre alt capăt al curţii, unde au fost tunşi, au aruncat hainele într-o groapă plină cu var şi au urcat în vagonul de baie.
(Ancel, Jean, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iaşi p.288-291)

“Joi, dimineaţa, trenul s-a oprit în gara Roman. Toate vagoanele au fost deschise şi din ele au început să coboare oamenii, complet dezbrăcaţi şi, mai ales înspăimântaţi. Spre marea noastră surpriză o doamnă, împărţea căni de apă şi bucăţele de zahăr, a patra parte dintr-o felie de zahăr. Doamna se numea Agarici şi reprezenta Crucea Roşie.”
(Dr. Iosef Finkelstein, Iasi, oraşul meu Iaşi, Ed. Dan, Iaşi, 2009 p.68)

“După foarte puţin timp, trenul s-a oprit în gara Roman. Ajutat de alţii, m-am dat jos din tren. Eram gol puşcă. Tot ajutat de alţii am fost pus să fac un duş cald. Mi-a făcut bine, foarte bine. După aceea o doamnă de la Crucea Roşie ne-a adus bucăţi de zahăr şi căni cu apă curată, am revenit la viaţă. Mai târziu am aflat că numele ei era doamna Agarici. O femeie simplă dar autoritară. Un nume care merită să fie binecuvântat mereu şi mereu. Un om de bine! O femeie cu suflet mare!
(Adrian Radu-Cernea, Pogromul de la Iaşi. Depoziţie de martor, Ed. Hasefer, Buc., 2002 p.85)

Din declaraţia prefectului jud. Roman, gen. Romulus Stănescu: “Cînd trenul cu deportaţi evrei din Iaşi a sosit în gara Roman, eu eram prefectul judeţului Roman…
…Primele ajutoare în alimente, ceai, apă au fost procurate întâi prin Crucea Roşie, apoi prin Comunitatea Evreiască din Roman”
(FCER, Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III p.2, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, Ed Hasefer., Buc., 1997 p.267)

21 Răspunsuri to “Viorica Agarici – schiţă biografică”

  1. Gheorghe Samoilă Says:

    Din păcate, am aflat de la o persoană din Bucureşti, la fel de interesată de păstrarea memoriei Doamnei Viorica Agarici, că mormântul în care odihneşte Doamna, respectiv cavoul fam. Pillidi a fost vândut. Deocamdată, noii proprietari nu intenţionează să facă deshumări din cavou însă, situaţia fizică a acestuia necesită mici reparaţii şi acţiuni de igienizare. De asemenea, nu există nici un înscris cu numele Viorica Agarici. Cât despre băncuţa de marmură ce a fost pusă, la construirea cavoului aceasta a fost recuperată după ce a fost furată şi înstrăinată. Zona unde este cavoul a fost loc de depozitare a deşeurilor, până când aceiaşi persoană care păstrează respectul Doamnei nu a făcut reclamaţii pentru îndreptarea situaţiei. În concluzie, se impune luarea câtorva masuri urgente, inclusiv administrative pentru păstrarea şi pe viitor a locului unde odihneşte Viorica Agarici. Aşteptăm propuneri!

  2. vasile lazarescu Says:

    Cateva precizari: Cavoul nu a fost vandut, ci mostenit. Banca de marmura nu a fost furata si instrainata, ci luata fara acordul proprieterilor si amplasata in apropierea birourilor de la poarta cimitirului si dupa mai bine de un an reamplasata la locul unde a fost din anul 1899.

  3. Culai Says:

    Înălţător, cutremurător, puţin spus emoţionant. Un oraş Roman, aşa cum l-am prins şi eu: pitoresc şi impregnat cu istorie şi legende. Nu te săturai să te plimbi prin el şi să descoperi frumuseţi de tot felul. Nu mai ştiu bine pe unde era Orfelinatul. Însă Azilul vechi, parcă din reviste desprins, cu spaţii verzi şi infirmiere curate mi-l mai amintesc, voalat, tot prin vecinătatea din spate a Liceului Roman-Vodă, pe o stradelă ce se revărsa-n pantă dulce-n Bogdan-Dragoş, prin dreptul miliţiei.
    Asta, Da, Istorie… Nu celelalte.

    Oare, când şi românii vor deveni o Comunitate care să acorde pe merit distincţii, medalii, ordine unor Drepţi, iar nu strâmbilor de tot soiul…
    Teamă mi-e, dar nu spun de ce.

    Pe colţurile unei stradele (parcă Smîrdan?, prima intesecţie spre gară, ori spre biserica catolică a părintelui Eugen, de la Cinema 23 August), erau : o vilă (lipită de cinematograf) cam secretoasă, i se spunea „de protocol” şi rar vedeai viaţă acolo, deşi totul era îngrijit; iar, peste drum, într-o casă-vagon, locuia o familie Mîrţ, de confesiune catolică. De copil, am fost impresionat de ordinea, curăţenia exemplară, ca de chinovie, din acea curte îngustă, exploatată agricol la maximum: câţiva pomi fructiferi, perdea de viţă de vie, flori de sezon proaspete şi multicolore. Dinspre Sucedava, trebuia să alerg, pe acolo, spre Liceul nr.2 (unde urmam „seralul”), dar tot aflam răgaz să mai întârzii, să mă latre un pekinez, că gospodina şi fata ei pistruiată mă ştiau deja. Tare aş fi bucuros să aflu că nu-i doar o coincidenţă de nume şi că acolo şi-ar fi aflat D.O. Doamna Agarici.
    De fabulez, îmi cer iertare!… Nu sunt istoric; doar, acolo, un bătrân de amintiri năpădit.

  4. Gheorghe Samoilă Says:

    Doamnei Agarici după ce i-au fost arestaţi băieţii Georgel şi Costăchel a locuit la cel de-al treilea băiat, Vasilică, la Bucureşti. Expropriaţi, amândurora li s-a impus D.O. (domiciuliul obligatoriu). Pentru că Doamna avea buletin de Roman, conform acelei legi a trebuit să se despartă de fiu şi să-şi ispăşească „pedeapsa” de D.O., la Roman. Fară casă a fost adapostită în casa familiei avocat şi doctor Mârţ, care erau de confesiune catolică. Pe doamna doctor Mârţ am „prins-o” doctoriţă, în anii 70, la cabinetul şcolar de la Liceul „Roman-Voda”. Fata pistruită si mama ei, o roşcată cred ca erau doamna Rogalschi, profesoară de franceză şi fiica ei, căsătorită Enea.

  5. Culai Says:

    Nu, sigur nu vorbim despre aceeaşi familie. Ori potrivire omonimică (n-are importanţă de-i â sau î), ori poate rude îndepărtate. Acea fată era vara bună a unor foarte numeroşi Dămoc ce locuiau ceva mai la vale, cam peste drum de vechiul Muzeu de Istorie (doar două săli, din care una locuinţă).
    Cât despre familiile Rogalschi, Artuşencu, Dimitriu şi încă vreo câteva, ele erau, reprezentau o elită culturală. De multe ori, mi se întâmpla să le văd la şuetă în mica dar primitoarea bibliotecă a sindicatului CFR, unde de fapt m-am simţit mai bine, decât la orăşănească. Eram printre preferaţii dnei Dimitriu, soprană în formaţia artistică a ing. Artuşencu. Unul din fiii săi gemeni e acum şeful radiodifuziunii, continuatorul vestitului Paul Grigoriu. Paul, băcăuan, al cărui excepţional tată (două licenţiate la Paris pe la 1930) mi-a fost doi ani magistru la facultate.
    A mai fost şi un şef de gară cu nume polon, care mult aparent bine i-a făcut tatei şi-a cărui moarte subită l-a scos pe-acelaşi tată cu cinstea pătată şi dator cu lipsuri enorme în gestiune… Alde Rogalschi locuiau, de nu mă înşel, prin spatele parcului, în zona cel mai frumos parcelată din oraş, cu case vile şi semivile de oameni ajunşi la o demnitate cu trudă obţinută, ori pe daiboji.
    Timpuri şi oameni. Oameni şi oameni.

    Ce mă bucură, este că aţi acceptat acest schimb de impresii, prin care, iată, resuscităm un trecut cât distrus de buldozere, cât lăsat paraginei pradă.

  6. adrian Says:

    Din păcate s-a strecurat o greşeală de amator în text. Citarea lucrării lui P. Dumitriu, „Un neam de viteji de pe valea Lohanului”. Familia Agarici, despre care vorbeşte şi N.Iorga nu are legatură, din nefericire cu Vioricai Agarici din Roman. Acea familie a trăit la Curteni, com. Olteneşti unde mai exista şi azi mormintele familiei şi chiar o descendentă a călăraşului de Ţarigrad din sec.17, anume bunica mea. Cu respect dar nu toţi Agaricii sunt neamuri între ei.

  7. Gheorghe Samoilă Says:

    Mulţumesc de a fi citit postarea de mai sus. Am să transmit, mai departe observaţia dvs., istoricilor dl. Ioan Ungureanu de la Bacău şi dl. Daniel Ciobanu din Iaşi. Încă o dată, mulţumiri pentru comentariu.

  8. AgariciValerian Says:

    agarici valerian spune
    16.08.2011
    Multumiri celor care au initiat acest blog
    Pana in anul 1964 securitatea imi aducea aminte din ce ma trag .Norocul meu, ca practica fiind in intr-un lagar populat persoane cu D.O- un mecanic de sol, al av.Agarici mi-a povestit multe Voi reveni cu precizari privind cunostintele mele despre ing.Ion Agarici Laza ,Vaslui transmise de bunicul patern inv.Gr.Agarici din Oltenesti,Vaslui.

  9. Anton ion Says:

    O, Doamne!, cat de grabnici si usor trecatori suntem prin aceasta scurta viata, si cat de putin timp acordam faptelor si marilor oameni ai trecutului nostru !
    Cat rau si prigoana s-a instalat intre oameni prin vicisitudinile istorice create de rautate, de orgolii, de incultura. un incult si prost intentionat intr-un post de conducere, face mult mai mult rau, decat o suta de infractori !
    Ne va lumina vreo data Dumnezeu, prin nelimitata Lui mila, sa stim sa ne alegem drept si bine conducatorii?!

  10. nusa dobrescu Says:

    Cita ignoranta, rautate, lipsa de omenie… Vioricai Agarici, ar fi trebuit demult sa i se inalte un monument sau macar o cruce cu numele… Ce lume dizgratioasa… Mama mea provine din Damienesti si are numai cuvinte frumoase si onorabile despre familia Agarici.

  11. Viorica Agarici – schiţă biografică | Melidonium Says:

    […] frgheorghe […]

  12. Personalităţi feminine din România care s-au remarcat prin acte de filantropie | Blogunteer.ro Says:

    […] un bust sculptat al voluntarei, iar în anul 2011, Primăria Roman i-a conferit titlul de “Cetăţean de onoare” post-mortem. Moses Rosen, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România […]

  13. Irina Nelson (fiica Mariei Marinescu, nascuta Agarici din Curteni) Says:

    Stimate Domnule Gheorghe Samoila,
    Regret ca ati dat credinta informatiei date de „adrian” la 17 Mai 2011, care este complect neadevarata si nefondata. Familiile Agarici din tinutul Falciului (Curteni, Oltenesti) (ale carui descendent „adrian” scrie ca este, si al carei descendenta sunt si eu) si cele din Vaslui-Roman (ale carei descendenta – prin casatorie – este Viorica Agarici) sunt intr-adevar legate prin rudenie de sange. Neamul Agarici, unul dintre cele mai vechi care „au descalecat” prin 1590-1600 la Curteni si-au intins mai tarziu proprietatile in tinuturile Vaslui-Roman. Primul care s-a stabilit la Roman a fost Ioan Costache Agarici (nascut in 1825 la Stroiesti, tinutul Falciu). El a ramas de mic copil orfan de tata, iar mama lui, Ecaterina Agarici (nascuta Gherghel) s-a recasatorit cu Ioan Stroi si s-a mutat cu el la Pancesti, tinutul Roman. La varsta majoratului, Ioan C. Agarici s-a stabilit in urbea Roman. El este bunicul lui Ion C. Agarici, sotul Vioricai Agarici (nascuta Vasescu).

  14. Reteanu Toma-Tuudor Says:

    MINUNAT SI CAPTIVANT ARTICOL .Cu scuze ca ma indepartez de subiectul articolului ,multumesc d nei ”Irina Nelson” pentru noutati si incerc sa vin si eu cu o precizare :Ioan Stroi [ Stroiu sau Stroia -dupa uzantele vremii;n. ~1808 – d. 5.04.1898 ],proprietarul mosiei Pancesti -Razasi , ctitor ,intre 1877 – 1888 , al bisericii ”Sf. Treime ”,alaturi de sotia Maria [nascuta Agarici, decedata la 4.01.1904,la varsta de 86 de ani ] si fiica lor Elena [ casatorita cu A. Vizanti -vicepresedinte al Adunarii Deputatilor si decedata pe 14 octombrie 1896 ,la varsta de 48 ani].De aici porneste dilema mea : Ecaterina Agarici [nascuta Gherghel ] -recasatorita Stroi nu pare a fi aceeasi cu sotia boierului Stroi :Maria [ pe epitaful crucii comemorative din curtea bisericii ctitorite de ei este amintita ca nascuta Agarici si probabil nascuta in anul 1818 ], care avea deja ,prin 1848 , o fiica cu acesta .Sa fi fost o greseala a pietrarilor in legatura cu varsta la care a decedat [86 ani ] ?

  15. Irina Nelson Says:

    Multumesc domnului Gheorghe Samoila pentru mentinerea blogului si domnului Toma-Tudor Reteanu pentru informatii despre familia Agarici/Gherghel/Stroi in comentarul sau de la 21 Septembrie 2014.

    Mai jos aduc cateva informatii genealogice care substantiaza incorectitudinea comentarului lui „adrian” din 17 Mai 2011 (care sustine ca famila Agarici din Curteni nu este inrudita cu familia lui Viorica Agarici din Roman) si deasemenea lamuresc dilema/confuzia mentionata de Dl. Reteanu.

    Neamul boierilor si dregatorilor Gherghel este mentionat din anul 1615 (din timpul domnitorului Stefan Tomsa al II-lea:1612-1615) cu mosii in regiunea Roman-Botosani-Dorohoi. De acolo a venit Ecaterina Gherghel ca sa se casatoreasca cu Constantin Agarici in satul Valea lui Bosie (Stroiesti), comuna Tatarani, judetul Falciu (in prezent Vaslui), situat la o distanta de numai cativa kilometri de satul Curteni (locul de nastere al mamei mele Maria Marinescu, nascuta Agarici). La moartea sotului ei, Ecaterina Agarici (nascuta Gherghel) a ramas cu trei copii: Maria (1818-1904), Ioan Constantin (1825-1895) si „generalul Agarici” (?). Fiul ei Ioan Constantin (care este bunicul sotului lui Viorica Agarici – nascuta Vasescu) era de varsta frageda si a fost crescut de sora lui mai mare, Maria. Aceasta Maria Agarici, impreuna cu fratele mic Ioan Constantin si cu mama lor Ecaterina Agarici (nascuta Ghergfhel) s-a mutat in satul Pancesti Dorohoi (regiunea de bastina a Ecaterinei Gherghel) unde s-a casatorit cu boierul Ioan Stroi (1808-1898). Acesti soti Maria si Ioan Stroi sunt ctitorii bisericii satului despre care scrie Dl. Toma-Tudor Rateanu in comentarul sau din 21 Septembrie 2014.

    Acest Ioan Constantin Agarici s-a stabilit la Roman. A fost „membru de sedinta” la Tribunalul din Roman, primar al orasului Roman, deputat in Adunarea Nationala si vice-presedinte al Camerei de Revizuire in guvernul lui I. C. Bratianu. A lasat prin testament Academiei Romane bani, pamant si casele sale din Moara Grecilor (judetul Vaslui) pentru intemeierea unei scoli de agricultura care si astazi ii poarta numele. A avut doi fii: Constantin (1859-1889) si Ion Costache (nascut in 1881). Acest Constantin Agarici, casatorit cu Smaranda (nascuta Corban) a murit la 30 ani, iar curand dupa aceea a murit si sotia sa Smaranda, lasand in urma cinci copii. Toti acesti copii au fost intretinuti si inzestrati de bunicul lor Ioan Constantin Agarici (1825-1895). Cel mai in varsta dintre acesti cinci copii este Ion C. Agarici, care a devenit sotul lui Viorica Agarici (nascuta Vasescu).

    As dori sa corespondez direct cu Dl. Toma-Tudor Reteanu si as aprecia foarte mult daca d-sa ar fi de acord sa-mi trimita adresa unde l-as putea contacta (posta sau e-mail). Multumesc.

  16. Reteanu Toma-tudor Says:

    Desigur ,cu ingaduinta domnului Gheorghe Samoila ,va trimit adresa mea de e-mail [doamnei Irina Nelson ] :reteanutoma@yahoo.com sau tel. 0724015047

  17. Rody Says:

    Buna ziua/seara la toti. Pot sa cer si eu informatii? Va rog! Pot sti ramul biologic al lui HORIA AGARICI? Cine erau parinti lui? C’è drepturi avea El la averile Agarici? Ce s.a intamplat cu rudele lui? Ma refer la faptul inainte de a se casatori! MULTUMESC!

  18. Irina Nelson Says:

    Ca raspuns pentru „Rody” (16 Oct 2014) adaug urmatoarele informatii. In comentarul meu precedent (din 30 Sept. 2014) am mentionat pe Ioan Constantin Agarici (1825-1895), cel care a lasat Academiei proprietati si fonduri pentru infiintarea scolii din Moara Grecilor (Vaslui). Fiul acestuia, Costica Agarici (1859-1889), si sotia sa Smaranda (nascuta Corban) au murit tineri, lasand cinci copii orfani: Ion C., Maria, Constantin C., Vasile si Margareta. Primul dintre acesti orfani, Ion C. Agarici, a fost sotul lui Viorica Agarici (nacuta Vasescu). Cel de al treilea dintre acesti cinci orfani, Constantin C. Agarici a fost tatal aviatorului Horia Agarici (din prima lui casatorie cu Valeria, nacuta Rusovici). Deci Horia Agarici a fost nepotul lui Viorica Agarici (tatal lui Horia era fratele sotului lui Viorica).
    Multe detalii care adreseaza intrebarile lui „Rody” pot fi gasite in publicatia: „Familia Agarici. Genealogii. Fapte. Destine” de Ioan Ungureanu, Carpica XXXII, p.225-244, Editura Documentis, Iasi, 2003, accesibila pe Internet la adresa http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

    Eu as aprecia foarte mult orice informatii aditionale despre membrii familiilor Agarici, in special cei din regiunea Curteni-Budesti-Cretesti-Tarzii-Oltenesti-Stroiesti (Tatarani/Valea Seaca) din fostul Judet Falciu (actual Vaslui), care sunt cei mai apropiati de familia mamei mele Maria Marinescu (nascuta Agarici).
    Adresa mea de e-mail este: irina.nelson@earthlink.net
    Multumesc.

  19. Reteanu Toma-tudor Says:

    d-nei Irina Nelson: nu reusesc sa va contactez pe adresa dvs. de e-mail

  20. Irina Nelson Says:

    Pentru Dl. Toma-Tudor Reteanu:
    Serverul meu de e-mail a avut probleme tehnice si acuma functioneaza corect. Va rog sa incercati sa ma contactati din nou. Multumesc,
    Irina Nelson
    irina.nelson@earthlink.net

  21. Mitologie contemporană – Viorica Agarici – Ziarul de Roman Says:

    […] „Viorica Agarici„, desfăşurat la răscrucea dintre deceniile patru şi cinci ale secolului trecut, în locul […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: