Viorica Agarici în presa scrisă

Prima evocare a faptei Doamnei Agarici din acel iulie 1941, în calitatea sa de responsabilă a Crucii Roşii din Roman a fost facută de către publicistul evreu A. Munte în anul 1944, în ziarul care apărea la Bucureşti „Curierul Israelit”. Dintru început trebuie remarcat titlul acestui articol: „Elogii pentru o nobilă Doamnă”. O trimitere directă la originile sociale, nobiliare ale Doamnei Agarici şi sublinierea acestui amănunt, de câteva ori pe parcursul său. Spun aceasta pentru că, după venirea comuniştilor la putere în România când s-a scris, atâta cât s-a putut scrie numai în presa evreiască de la Bucureşti, cenzura a împiedicat ca elemente din biografia Doamnei Agarici, ce făceau referire la originile nobiliare şi politice liberale ale acesteia să fie cunoscute cititorilor. Dacă nu s-a scris un cuvânt despre ascendenţa Doamnei, despre membrii familiei sale sau despre educaţia occidentală a acesteia de la Paris, din păcate s-a încercat chiar o „cosmetizare”, în stilul propriu propagandei comuniste, a biografiei Doamnei Agarici. Astfel, ea ar fi fost o „femeie simplă, din popor”, „o simplă muncitoare angajată la Orfelinatul din Roman”, „o infirmieră” sau, în actele Securităţii o „casnică”. Cât despre fapta Doamnei Agarici, aceasta „reflecta omenia oamenilor simpli, cărora fascismul le repugnă.” Din păcate, aceste aprecieri făcute să se potrivească cu ideologia partidului unic cărora li s-au adăugat omisiunile dictate de aceleaşi raţiuni ideologice, propagandistice, de dinainte de `89, au fost preluate şi răspândite şi de cei care au scris şi după această dată, despre viaţa şi faptele Doamnei Agarici, în presa evreiască sau ne evreiască postdecembristă.
Am mai spus că un merit deosebit în restabilirea adevărului istoric în acest sens o au lucrările memorialiştilor şi istoricilor de astăzi, între care cercetările dlui Ioan Ungureanu, de la Muzeul de istorie din Bacău care are scrisă o monografie a fostului târguşor Dămieneşti, un capitol al cărţii fiind consacrat Agaricilor.
A. Munte sau Bergman-Munte Arthur a fost un ziarist evreu, născut în 1895 la Botoşani. După liceul la Botoşani a absolvit facultatea de litere de la Iaşi. În gazetărie, ca profesionist a debutat în anul 1920 la ziarul “Luptătorul”. A fost redactor şi secretar de redacţie la “Aurora”. Din 1928 activează la “Dimineaţa” şi “Adevărul”. A lucrat şi la Radio. A publicat volumul de sonete „Frânturi de suflet”.
În articolul său “Elogii pentru o nobilă doamnă”, acesta scria:

„Astăzi vom face o pauză în şiragul tristelor epopei, pentru a evoca figura unei nobile doamne de la „Crucea Roşie”. E vorba de d-na Agarici, preşedinta filialei „Crucea Roşie” din Roman. În zilele în care teroarea hitleristă era îndreptată cu mai multă furie asupra evreilor, d-na Agarici a avut curajul să înfrunte toate ostilităţile şi să vină în ajutorul celor năpăstuiţi. Vă amintiţi de vara anului 1941, când imediat după începerea războiului cu Rusia, nemţii au făcut măcel la Iaşi, masacrând multe mii de evrei din capitala Moldovei. A urmat apoi deportarea evreilor rămaşi în viaţă spre lagărele organizate în judeţul Ialomiţa. Evreii ieşeni, ridicaţi la întâmplare – tineri, bătrâni, femei, copii, bolnavi şi sănătoşi, fără alegere – au fost îmbarcaţi în vagoanele de marfă închise, în care fuseseră mai înainte transportate însemnate cantităţi de carbid. După ce au fost îngrămădiţi în aceste cuşti pe roate, uşile vagoanelor au fost încuiate şi sigilate. Convoiul tragic a pornit, în cele din urmă spre destinaţie. Zile întregi zăbovea prin gări mici, tras pe vreo linie moartă. Înghesuiţi, flămânzi, însetaţi, făcîndu-şi necesităţile în vagonul ale cărui uşi nu se deschideau nicăieri, în aerul otrăvit de carbid, evreii nevinovaţi au trăit ceasuri de groază, mai înspăimântătoare ca-n descrierile din apocalips. Când convoiul a ajuns la Roman, d-na Agarici se afla pe peron, ca să întâmpine cu ceai, prăjituri, ţigări, spriţ, dulceaţă, pe răniţii de pe front, în trecere spre spitale. Vagoanele cu evrei nici n-au fost descuiate. Dinăuntru însă veneau urlete, plânsete, gemete, horcăituri.
-De ce nu deschideţi uşile? A întrebat d-na Agarici pe şeful gării.
-Sunt vagoanele cu evreii din Iaşi.
-Ei şi, evreii nu nu sunt oameni?
-N-avem voie să le dăm asistenţă.
S-a strâns lume multă în jurul preşedintei Crucii Roşii: reprezentanţii autorităţilor noastre, ofiţeri nemţi, poliţia şi garda gării, publicul. Doamna Agarici cerea pe un ton ferm:
-Deschideţi uşile!
-Nu se poate!…
Între timp, gemetele dinăuntru se aud din ce în ce mai slab, ciocăniturile sunt mai rare şi mai surde.
-Nu există, nu se poate când vieţi omeneşti sunt de salvat. Dacă nu deschideţi voi, le voi sparge. Sunt preşedinta „Crucii Roşii” şi îmi fac datoria faţă de toţi. Puteţi să mă împuşcaţi, dar eu nu renunţ la ajutorul pe care-l datorez acestor nenorociţi. Şi doamna Agarici se îndreptă cu pas hotărât spre linia unde se găseau vagoanele cu evrei. Gestul ei dârz a impresionat autorităţile, care au descuiat uşile vagoanelor. Un miros otrăvit, un tablou deprimant, au năvălit dinăuntru. Oameni cu priviri de nebuni, se desprindeau dintre cadavre şi mormane de murdărie. Chiar şi inimile bestiilor prezente s-au înmuiat. După ce şi-au făcut necesităţile şi s-au spălat, evreii au fost ospătaţi şi li s-a dat băutură. Cadavrele au fost ridicate din vagoane şi predate comunităţii evreilor din Roman, ca să le înmormânteze. Apoi reîmbarcaţi, în vagoanele curăţate şi aerisite, evreii au plecat mai departe pe drumul calvarului lor. Câţi au ajuns la destinaţie, câţi vor mai fi trăind azi? Dar nobila figură a d-nei Agarici rămâne înscrisă ca o eroină de legendă, fiindcă a înfruntat coaliţia bestiilor, ca să facă gestul samariteanului.”

Următorul publicist evreu care a evocat figura şi faptele Doamnei Agarici din acel început de iulie 1941, a fost Marius Mircu.
Marius Mircu (Israel Marcus) s-a născut în anul 1909 la Bacău şi a fost reporter, redactor, scriitor şi istoric. A urmat studii liceale la Bacău şi facultatea de drept la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1936. A început să fie reporter, la „Gazeta”, în perioada şcolară şi a continuat până în 1938. În perioada guvernelor antisemite a fost ales preşedinte al Asociaţiei Tinerilor Scriitori şi Artişti Evrei din România. După al doilea război mondial, a fost primul jurnalist care a scris despre Pogromul de la Dorohoi, Pogromul de la Iaşi şi lagărele din Transnistria. Între 1946-1949 este secretar general de redacţie la „Naţiunea” condusă de George Călinescu. A fost primul director al Muzeului de Istorie a Evreilor (1982-1987), înfiinţat la iniţiativa rabinului şef al comunităţiilor evreieşti din România dr. Moses Rosen. A emigrat în Israel în 1987.
Marius Mircu a scris mai mult de patruzeci de cărţi, uneori sub pseudonimul G. M. Vlădescu sau sub numele real, Israel Marcus. S-a stins din viaţă în anul 2008.
Primul articol al acestuia despre Doamna Agarici, este publicat în anul 1971, în Revista cultului mozaic de la Bucureşti sub titlul: “Eroii se află printre noi” şi era scris după o vizită făcută Doamnei când aceasta împlinea 85 de ani de viaţă. Articolul cuprinde şi o fotografie, portret al omagiatei. După o pledoarie pentru “omenie în timpuri de neomenie” autorul face o scurtă prezentare interlocutoarei sale, presupunem forţat de limitele strâmte acordate de cenzura vremii, după care aduce în prim plan acea zi fatidică de joi, 3 iulie 1941. Folosind dialogul cu replici dramatice, Marius Mircu redă, ca într-un scenariu de film neorealist, atmosfera de coşmar, de iad care cuprinsese gara Roman şi pe lucrătorii ei la aflarea şi vederea “trenului morţii”.

“… Era în dimineaţa de joi 3 iulie 1941. Doamna Agarici tocmai sosise în gară, când i-au ieşit înainte cele patru voluntare (s-au nimerit toate învăţătoare) atunci de serviciu. Maria Bălan i-a spus:
-A venit un tren plin de oameni care gem şi urlă. Vor apă. Am vrut să le ducem răcoritoare, dar sentinela nu ne lasă!
Nu se mai întâmplase aşa ceva. Doamna Agarici a luat cu ea o tavă cu băuturi şi a spus celorlalte patru:
-Veniţi cu mine!
Trenul fusese garat pe o linie moartă, în aşteptarea (puteau să fie ore sau zile) drumului liber pentru a porni mai departe. Un soldat le-a întâmpinat cu baioneta la armă întinsă.
Doamna Agarici a putut să vadă, prin ferestruicile zăbrelite ale vagoanelor de marfă cu uşile ferecate, că trenul era plin de muribunzi, care când au zărit-o şi i-au văzut însemnele, au izbucnit plini de speranţă:
-Apă! Crucea Roşie!
Dar sentinela era tot mai ameninţătoare, îi băga baioneta la câţiva centimetri de bărbie. Doamna Agarici s-a dus la şeful gării:
-Ce mai aşteptaţi? De ce nu deschideţi vagoanele? Aţi văzut ce e acolo?
-Sunt evrei din Iaşi!
-Adică nu sunt oameni?
-N-avem voie să ne apropiem!
-Cum n-aveţi voie?! Aveţi datoria! Sunt oameni care suferă! Nu putem sta nepăsători!
-Poate n-aţi înţeles bine: sunt jidani! A intervenit un poliţist.
-Nu mă interesează neamul sau religia lor! Eu sunt preşedinta Crucii Rosşii şi mă aflu ca să ajut pe oricine are nevoie!
-Nu e voie! A spus şeful gării. Am ordine severe!
-Nu pot exista asemenea ordine! Poate pentru voi, pentru mine nu! Dacă nu deschideţi, sparg eu uşile!
Şi a mers în mare grabă la un vagon. Sentinela germană a îndreptat arma spre ea, gata s-o străpungă. Doamna Agarici, străfulgerându-l cu privirea, tot înainta. Intimidată, sentinela se tot da înapoi.
-Împuşcă-mă! De ce nu mă împuşti? O viaţă are omul! I-a strigat ea, în limba germană. Şi a adăugat:
-Iar dacă nu, dă-te la o parte!
Sentinela s-a dat de-o parte. (ca toţi cei deopotrivă, era insensibil la rugăminţi, asculta numai când i se poruncea)
Atunci au îndrăznit şi oamenii gării să se apropie şi au deschis câteva vagoane. Priveliştea ce li s-a înfăţişat a fost halucinantă.”…

Marius Mircu va fi cel care va scrie necrologul Doamnei Agarici sub titlul “Un om în vremuri de neomenie”, în februarie 1979. La 8 iunie 1983 Institutul Yad Vashem de la Ierusalim o onora, post mortem cu titlul de “Drept între popoare–Hassidot Umot Haolam“. În Revista cultului mozaic, era publicată cu această ocazie, sub semnătura aceluiaşi Marius Mircu evocarea: “Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi. Viorica Agarici a smuls din ghearele morţii peste o mie de evrei”.
Fapta “dreptului între popoare” Viorica Agarici alături de cele ale altor “drepţi între popoare” din România se va regăsi şi în două volume ale publicistului şi scriitorului Marius Mircu. Primul volum a fost publicat în Israel, în anul 1986 sub titlul “Oameni de omenie, în vremuri de neomenie” urmat, în anul 1996 de cel de-al doilea, de la Editura Hasefer.
De menţionat faptul că evocările semnate Marius Mircu au inspirat şi încă mai inspiră şi astăzi pe ziariştii care scriu sau vorbesc despre zilele pogromului de la Iaşi.
Un alt publicist care a scris despre Doamna Agarici în calitatea sa de martor la acele evenimente cât şi de apropiat al Doamnei, a fost medicul şi cărturarul romaşcan dr. Epifanie Cozărescu. Dr. Epifanie Cozărescu s-a născut în Cernăuţi în anul 1914. Tatăl său era şef al Arhivelor Mitropoliei Cernăuţi. A urmat studiile la Facultatea de medicină din Iaşi. A fost, în timpul războiului medic militar la Iaşi şi Roman. Este cunoscut ca un pasionat cercetător al istoriei locale şi medicale româneşti, literat şi apropiat al Bisericii. S-a stins din viaţă la Roman, la 4 martie 2010.
Din evocarea doctorului Cozărescu “Adevărul despre trenul morţii ” am ales tot partea cea mai dramatică. Lupta Doamnei Agarici cu forţele răului, într-un la fel de dramatic dialog, redat cu măiestrie de cronicar.

“În tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarată „bătălie” cu soldaţii germani care păzeau şi ei trenul. Ea a păşit hotărâtă înainte, facând fetelor semn să o urmeze. Trebuiau să străbată distanţa până la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportaţi, semn că nu va avea cale liberă. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane şi româneşti, care goneau spre front. Aşa încât avea de staţionat un timp, exact cât era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldaţii germani, când au văzut că grupul de persoane în alb se apropie hotărât de trenul lor, le-au ieşit înainte, cu pistoalele mitralieră întinse şi strigând: „Zuruck! Verboten!” (Indărăt! Oprit!). Era o prima somaţie. D-na Agarici, fără teamă, li s-a adresat pe acelaşi ton: „Verflucktes Gesindel, auf die Seite!” (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocăneanu, ştiind de ce sunt în stare aceşti ostaşi fanatici, din trupele SS, a venit în grabă rugând echipa să se întoarcă pe peron, căci la o a doua somaţie, aceştia vor trage în plin. A fost un moment de panică. Fetele şi soldaţii cu căldări [cu apă] au făcut cale întoarsă. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte în faţa locomotivei, prinzându-se cu mâinile de ea şi a început a striga cât o ţinea gura că dacă nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor deţinutilor, ea rămâne acolo până ce va trece trenul peste dânsa!
În timpul acesta, nemţii îşi vedeau liniştiţi de treabă, aşteptând momentul când vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi românca aceea furioasă… La ameninţarea cu pistolul în piept a unui ofiţer SS, Viorica Agarici a răspuns: „Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!” (Dacă mă împuşti pe mine, o împuşti pe maică-ta!).
Între timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele întâmplate la Roman şi neavând autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea deţinutilor, a luat legătura cu Comandantul Armatei a XI-a germană, generalul colonel Eugen von Schorner solicitându-i aprobarea celor solicitate de regina Mamă [aflată atunci, într-o vizită la Roman]. Acesta, în cele din urmă, a ordonat asistarea deportaţilor din trenul cu evrei.
În sfârşit au fost date la o parte uşile de la un vagon. Le-a apărut o scenă de infern: vii şi morţi, claie peste grămadă, cu îmbrăcămintea sfâşiată zăceau într-un namol de fecale şi urină. Era prea din cale afară! Pentru a nu alarma populaţia oraşului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzând de veste, începuseră a aflui spre gară, s-a convenit ca trenul să fie împins îndărăt, la Săbăoani. Acolo, fură deschise toate vagoanele iar cei morţi, după ce au fost verificaţi de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit şi el cu sanitarii săi), au fost depuşi într-o groapă săpată ad-hoc în dosul gării.
După întoarcerea trenului în gară, la Roman dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultaţi de doctoriţa Fălcoianu, o parte din ei fiind internaţi în Spitalul Militar pentru îngrijirile necesare. Între timp, dr. Ştefan Paşov, medicul oraşului, colaborând cu Preşedintele Comunităţii evreieşti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu rândul, a tuturor deportaţilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitară de lângă gară, unde au fost curăţiţi, reechipaţi cu haine noi, hidrataţi şi alimentaţi, cu ajutorul şi pe contul Comunităţii. Bineînţeles, sub pază severă pentru a se evita dezertările. La rândul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spălate, dezinfectate şi capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.”

Citind cele de mai sus nu poţi decât să rămâi deadreptul trăsnit de emoţie şi năucit de curajul acestei Doamne. De unde a avut atâta forţă să-şi învingă instinctul de conservare, să treacă peste ordinea şi ordinele impuse de război, când totul se supunea dictonului “a la guerre, comme a la guerre”?
A fost credinţa ei în principiile Crucii Roşii pe care o slujea sau a fost un lucru suprafiresc care i s-a întâmplat atunci, ei, omul providenţial ales de Dumnezeu?
Cred că a fost şi una şi alta. Viorica Agarici a fost de atunci numită, cu diverse ocazii: eroină, mareşal, doctor, regină, sau chiar i s-a spus “Ioana d`Arc a României”.
Fără a minimaliza cu nimic efortul şi meritele Doamnei Viorica Agarici de a fi salvat supravieţuitorii ajunşi atunci, la Roman cu “trenul morţii”, istoricul israelian de origine română Jean Ancel este de părere că lucrurile au stat, din punct de vedere istoric şi nu emoţional puţin mai altcumva. Anume, luând cunoştinţă de situaţia trenului în cauză şi lovindu-se de refuzul celor responsabili cu paza trenului de a acorda apă şi primul ajutor, Viorica Agarici a plecat în oraş să obţină toate aprobările de la superiorii militari ai cazărmii Roman, respectiv de la gen. Tătăranu care a făcut, la rându-i toate diligenţele necesare, telefonic până la conducătorul statului de atunci, mareşalul Antonescu. Ne-o închipuim, din nou pe Doamna Agarici într-o pledoarie fermă, argumentată şi convingătoare, cu un ascendent asupra interlocutorilor săi, prestigiu ce venea din poziţia ei socială şi din educaţie, obţinând astfel de la mai marii militari, toată libertatea de acţiune pentru Crucea Roşie. Obţinuse, cu alte cuvinte, aprobările militare necesare îndeplinirii misiunii, la care era chemată şi datoare, de ajutorare şi de salvare a deportaţilor evrei.
Jean Ancel remarca, în lucrarea sa “Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi”: “Mulţi români au încercat după război să-şi aroge schimbarea ordinului de a permite să li se dea apă evreilor, înţelegând că a fost un eveniment important şi semnificativ, o manifestare de clemenţă faţă de candidaţii la exterminare. De fapt, acei români n-au înţeles că orice recunoaştere a unei “fapte bune” însemna şi o mărturisire a “faptei rele”, a ordinului de a-i lichida pe evreii din tren prin interzicerea apei. Un singur lucru este incontestabil: Preşedinta filialei locale a Crucii Roşii din Roman, Viorica Agarici, a intervenit, din motive pur umanitare, pe lângă comandanţii Armatei să li se permită evreilor să primească apă. Acest fapt a fost atât de neconceput în ochii evreilor din Roman, în ochii supravieţuitorilor (când au aflat despre asta) şi apoi în ochii evreilor din întreaga Românie, încât s-au înfiripat diverse legende cu privire la el. Astfel, o simplă acţiune de îndeplinire a unei îndatoriri omeneşti şi chiar creştineşti s-a transformat într-o faptă de înalt eroism a unei femei mărunte şi firave, care s-a confruntat cu militari răi la inimă şi i-a învins.[Aici, J. Ancel face trimitere, într-o notă de subsol, la articolele lui A. Munte şi M. Mircu] Adevărul, ca deobicei, se află undeva la mijloc – dar indiscutabil este faptul că într-o perioadă de negare totală a existenţei evreieşti şi de participare activă numeroasă, din toate straturile sociale ale poporului român, la lichidarea minorităţii evreieşti, o româncă a crezut încă în valorile umanismului şi a cerut să fie aplicate şi evreilor.”
În ziua de joi, 3 iulie 1941, “Trenul morţii” a intrat în staţia Roman la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 şi 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Jandarmii au împiedicat personalul Crucii Roşii să dea apă evreilor atârnaţi pe zăbrelele vagoanelor care ţipau “Crucea Roşie, apă!”.
Timp de trei ore preşedinta Crucii Roşii a alergat în oraş după o aprobare pentru “a-şi îndeplini misiunea”. Iată un fragment din Declaraţia Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 26 iulie 1945, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. 38, p. 59.
“M-am dus la gară; am vorbit cu comandantul militar al gării despre acest lucru, mi-a spus că nu este voie sa dăm apă la oamenii [aceia]. Atunci m-am adresat d-lui colonel Graur, comandantul garnizoanei [din Roman], i-am spus că Crucea Roşie este împiedicată a-şi îndeplini misiunea. Dsa mi-a spus că nu poate dispune singur ci trebuie să întrebe [pe] un superior al dlui. M-am dus cu dânsul la maşină, ne-am dus la Cercul Militar unde la acea dată lua masa dl General Tătăranu, care a autorizat să se dea apă la oameni. M-am întors la locul unde trenul [era] oprit şi am spus că avem ordin [care permite] să dăm apă la oameni.”
La toate acţiunile care au urmat, de spălare şi dezinfecţie a vagoanelor a fost de faţă şi Viorica Agarici cea care a adus vestea apei, iar jandarmii din Roman i-au respectat dispoziţia: “De jandarmi nu am fost împiedicată să dau asistenţă, de asemenea nici doctorii nu au fost împiedicaţi să dea ajutoare”
(Depoziţia sub jurământ a Vioricăi Agarici la şedinţa Tribunalului din Bucureşti, 18 iunie 1948, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. I, partea a II-a, p. 524)
Reprezentanta Crucii Roşii locale, Dna Viorica Agarici s-a cutremurat de ce a văzut, atunci: “Într-un strat gros de murdărie de om şi de sânge [zăceau] zeci şi zeci de oameni în fiecare vagon, goi, înnebuniţi, lipiţi între ei ca sardelele, morţi, muribunzi şi vii [împreună]… Duhnea îngrozitor”….
(Marius Mircu, Revista Cultului Mozaic, nr. 432, 15 martie 1979)

Note:
Liviu ROTMAN (coord.), Demnitate în vremuri de restrişte, Ed. Hasefer, Buc., 2008. p. 84- 87
Hary Kuller, Presa evreiască din România, Ed. Tritonic, Buc., 2004 p. 77
A. Munte, Elogii pentru o nobilă doamnă În:Curierul israelit, An. 34, nr.9, 19 nov. 1944
Marius MIRCU, M-am născut reporter. Vol. I şi II, Ediţia a II-a revăzută, completată, Editura Glob-Papyrus, Tel-Aviv, 1998
Mircu, Marius, Eroii se află printre noi În:Revista cultului mozaic, an XVI, nr. 251, 15 apr. 1971 p. 6
Revista Cultului Mozaic, An. XXIV, nr. 432, 1 martie 1979 p. 4
Marius Mircu, Poporul evreu nu uită pe binefăcătorii săi În: Revista Cultului Mozaic, An. XXVII, nr. 532, 15 iunie 1983 p. 5
Marius Mircu, Din nou şapte momente – din istoria evreilor în România: Oameni de omenie, în vremuri de neomenie, Glob, Tel Aviv,1987, p 19 u
Mircu, Marius, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Hasefer, Buc., 1996 p. 15-22
Cozărescu, Epifanie, Adevărul despre „trenul morţii” În: Flagrant, An. I, nr. 14, iulie 1991 p.3
Ancel, Jean, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Ed. Polirom, Iaşi p.288-291

2 Răspunsuri to “Viorica Agarici în presa scrisă”

  1. Culai Says:

    Români contra românilor?… Nu! Oameni, contra neoamenilor!
    Şi azi, sub pretextul „ordinei militare”, a „stării de război”, în loc să-şi scoată-ntre ei ochii „beligeranţii”, se masacrează civilii.
    Păi, nu-i aşa, e mai uşor să te dai cocoş înarmat în faţa a o sută ori o mie de piepturi goale, decât să lupţi, vitejeşte, faţă la faţă cu inamicul, în prima linie…
    Aş literaturiza mai mult, însă oroarea, precum laşitatea, nu de literatură au nevoie, ci de judecată fără drept de apel, dar şi fără condamnare la moarte. Vinovaţii să fie lăsaţi, chiar obligaţi să trăiască alături de victime. Asta, da, osândă!

  2. Culai Says:

    Luni, 16 mai, puţin după ora 11, în Parcul Roman, la complexul Cultural, se va decerna, post-mortem, un titlu de recunoştinţă nedreptăţitei eroine a Crucii Roşii locale.
    Pe mâine, romaşcani!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: