Viorica Agarici (1886 – 1979). Fapta şi răsplata

Motto: “Această femeie, ca şi mulţi alţi români salvatori, reprezintă
sufletul românesc în acele vremuri de suferinţă a evreilor.”

Rabin dr. Alexandru Şafran

Viorica Agarici


La începutul lui aprilie 2011 am participat la trista ceremonie ce a avut loc la Cimitirul evreiesc din Iaşi când, au fost reînhumate 60 de schelete omeneşti găsite într-o groapă comună, în pădurea de la Vânători-Popricani, de lângă Iaşi. Cercetările, încă în desfăşurare au găsit dovezile care să îndreptăţească afirmaţia că este vorba de un asasinat premeditat asupra unui grup de cetăţeni români de religie iudaică între care s-au aflat femei şi copii.
La ceremonia funebră, au fost rostite cuvinte emoţionante, s-au exprimat condoleanţe comunităţii evreieşti ieşene, s-a cerut iertare morţilor ale căror resturi sfâşiate de gloanţele ucigaşe de acum 70 de ani erau, în sfârşit depuse, conform tradiţiei mozaice spre veşnică odihnă. Mi s-a părut, din păcate că la această cernită adunare au participat prea puţini ieşeni creştini iar reprezentarea, la nivel înalt a cultelor din oraş a fost dezamăgitoare, ca să nu spun altcumva. La finalul tristului eveniment, în timp de ţărâna acoperea resturile pământeşti ale nefericiţilor, un rabin a spus rugăciunea morţilor după care, într-un scurt cuvânt a cerut iertare martirilor adăugând că acum nu mai este loc de resentimente, de ură, că poporului român creştin nu i se pot imputa asemenea orori niciodată, un popor care a dat dovezi de compasiune şi de omenie faţă de evrei în acei ani funeşti, aşa cum a făcut-o, în iulie 1941 şi Doamna Viorica Agarici, din Roman. Ceremonia este încheiată şi, înainte de a pleca spre casă, îngândurat şi peste măsură emoţionat, însoţitorul meu evreu, dl. ing. Solomon îmi face, în grabă, o scurtă prezentare a cimitirului. La un moment dat arată cu mâna spre partea dreaptă a aleei principale şi-mi spune: “iată, plata!”. Este parcela cu multe, multe morminte identice ca înfăţişare. O placă mă lămureşte că pe acea parcelă îşi dorm somnul de veci ostaşii evrei care şi-au dat viaţa în Războiul pentru reîntregirea României. Doar la câtiva metri distanţă, pe partea stângă de astă dată, ghidul meu arată din nou cu mâna şi spune: “iată şi răsplata!”. Sunt gropile comune cu rămăşiţele evreilor, mulţi dintre ei, cu siguranţă, fiii sau fiicele eroilor de la 1916 îngropaţi alăturea, unii de alţii, ultimii masacraţi fără de milă în vremurile regimului fascist antonescian, în ceea ce s-a chemat Pogromul de la Iaşi, din 1941.
Pomenirea, la această tristă reuniune şi a numelui Vioricăi Agarici mi-a adus în minte faptul că în vremea copilăriei mele, prin anii `60, în micul orăşel de la vărsarea Moldovei în Siret, auzisem vorbindu-se mult şi foarte frumos de această Doamnă, de fapta ei de înalt curaj şi mare omenie. Văduvă de tânără, cu averea expropriată şi domiciulul obligatoriu, cu doi din cei trei băieţi luaţi la “reeducare”, la puşcărie, Doamna Agarici va înfrunta cu mare stoicism şi seninătate barbaria comunistă, câştigându-şi existenţa dând lecţii de limbi străine copiilor noii burghezii proletare. În adolescenţă Viorica fusese elevă de frunte la şcoli de la Paris. Printre aceşti copii de nouă burghezie, mă rătăcisem şi eu, copilul simplu şi modest al unei familii tot atât de simple şi sărace. Dintr-a treia primară am trecut pe la lecţiile particulare de franceză, mai târziu de engleză sau de pian la doamnele, foste soţii de moşieri ajunşi la sapă de lemn sau prin puşcăriile de la Aiud, Gherla, Jilava, Malmaison sau de aiurea. Printre acestea: Aglae Boerescu, Ligia Tăutu, Eliza Vârgolici sau Maria dr. Calfaiani. De la cea din urmă doamnă, o evreică creştinată prin căsătoria cu medicul grec, doctor în medicină Eraclie Calfaiani, am luat cunoştinţă de faptele de adevărat eroism ale Doamnei Agarici care s-a pus în faţa trenului morţii, redând vieţii multe suflete condamnate altcumva la chinurile unei morţi sigure prin asfixie şi sete. Ca într-o adevărată lecţie despre Holocaustul evreilor, această doamnă mi-a arătat, copil fiind, monumetul înălţat peste groapa comună din Cimitirul evreiesc din Roman, groapă ce păstrează resturile victimelor din iulie 1941, scoborâte din „trenul morţii”, la Roman. Povestea cu durere , chiar încă cu spaimă cum fratele ei, Nicu Marcovici a scăpat, ca prin minune de cârligele abatorului pentru animale din Bucureşti, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941.
La atâta amar de vreme de atunci, acuşi se face juma` de secol, cu toate că n-am întâlnit-o vreodată în carne şi oase, îmi mai aduc aminte, câte ceva despre Doamna Agarici, ca într-un portret, aşa cum mi l-am închipuit, copil fiind din spusele doamnelor mele profesoare, boieroaicele cu educaţie aleasă prin pensioanele din ţară sau din străinătate, multe dintre ele ajunse, atunci la mila obştei.
Astfel, imaginea care mi s-a format despre Viorica Agarici este aceea a unei femei foarte energice, peste măsură de deşteaptă, cultivată şi cu o inteligenţă ascuţită. Ca înfăţişare era mică de statură, îndesată chiar dar nu grasă, îmbrăcată modest, mai mult cernit şi purtând un nelipsit coş din papură, ca paporniţa ţărăncilor care veneau la târg. Era, cum s-ar spune, o femeie populară, o Doamnă altruistă, optimistă şi foarte mucalită, care făcea, cum se spune haz din necaz, aparent detaşată de poverile pe care viaţa i le-a pus în spate. Vorbea o limbă românească frumoasă, cu accent şi regionalisme moldoveneşti. La fel de bine mânuia verbul în franceză, engleză sau germană. Văduvă de tânară, rămasă cu trei copii, toţi băieţi a fost un exemplu pentru multe alte familii, un fel de “mamă a Grahilor”. Se spunea prin târg, că sfâşiată de dorul după soţul răposat de tânăr şi cu grijile educaţiei băieţilor, mergea adesea cu aceştia la cimitir unde se mai “sfătuia cu repauzatul Agarici”. A făcut, la vremea respectivă, deliciul saloanelor boiereşti o întâmplare, când Doamna Agarici fiind întâlnită pe stradă de o altă cucoană şi întrebată ce mai face, a răspuns convingător, că tocmai vine de la cimitir unde, i-a arătat lui Agarici bicicleta pe care o cumpărase băieţilor.
Îmi pare că unul dintre băieţii Doamnei, a dovedit o sensibilitate sufletească deosebită. Cu siguranţă că mama Viorica Agarici încerca să explice băieţilor ei cam cum vedea ea evenimentele vremii, războiul şi ororile acestuia. A rămas, în aceiaşi conştiinţă a saloanelor boierilor din Roman, un gând al acestui copil al Doamnei Agarici care ar fi spus, referindu-se la inutilitatea războiului pentru omenire, la cruzimea şi la suferinţele provocate de acesta în lume: “Mamă, dacă eu pot înţelege că războiul nu este un lucru bun pentru că aduce numai moarte, suferinţă şi durere, de ce ei, care se consideră oameni înţelepţi, fac războaie?”.
În lista boierilor cu domiciliul forţat din Roman care şi-au câştigat pâinea cea de toate zilele înfruntând umilinţele comunismului aş mai adăuga, pe lângă numele Doamnei Agarici şi alte nume, persoane pe care le-am cunoscut, din vedere şi din auzite, mai mult: Dna Fodor, dl. Mures (diplomat înainte de război),Dna Bonache, Dra Sofiţa Pătraşcu, profesoară de pian, Dna Florica Teodorescu (fiica moşierului Teodorescu, licenţiată în litere şi istorie), Doamna Ghilis, ş.a. Încă două vorbe despre aceşti boieri, ajunşi în acei ani 60 ai veacului trecut în cea mai neagră sărăcie dar pe care au suportat-o cu o mare şi nobilă demnitate. Toţi au primit, asemenea Doamnei Viorica Agarici manifestări de simpatie şi respect de la oamenii de bine care scăpaseră de urgia persecuţiei comuniste, în marea lor majoritate intelectuali, sau chiar de la elementele noii clase în ascensiune. Doamna Viorica Agarici, scoasă cu forţa din casă a fost adăpostită într-o odăiţă din casa familiei avocat, dr. Mîrţ. Asemenea Doamnei Agarici şi ceilalţi persecutaţi au primit găzduire sau sprijin sub forma stipendiilor pentru meditaţiile, la diverse obiecte, date copiilor şi câteodată chiar părinţilor acestora, mulţi dintre ei nomenclaturişti locali, comunişti aflaţi în plin proces de “completare a studiilor”. Să nu uităm că în acea perioadă, noii ştabi erau luaţi direct de la coarnele plugului sau recrutaţi din rândul ucenicilor atelierelor şi fabricilor. Pe lângă copiii lor, care au primit o educaţie aleasă, putem spune chiar o educaţie de salon, într-un spirit de adevărat patriotism si românism iată, ca o ironie a istoriei, au fost cazuri când vrând, nevrând însăşi noua castă roşie a deprins gustul educaţiei şi “l`usage du monde” pe lângă aceste boieroaice, ajunse acum guvernante sau profesoare de casă. Oricând găseai, în paporniţa Doamnei care venea acasă, la lecţii, o carte bună din cele de altădată sau o revistă “Paris match” cu poze ce arătau capitalismul decadent şi în putrefacţie, publicaţii care circulau astfel, din casă în casă, până se făceau ferfeniţă. Cei care reuşiseră să scape din lagărul sovietic îşi mai aduceau aminte de cei rămaşi acasă cărora le trimeteau câte un pachet cu bunătăţi învelite în vreo revistă sau vreun ziar. În schimbul privirilor peste revistele „decadente”, noii boieri aruncau în paporniţa “Doamnei” câte o pâine, niscavai cârnaţi sau alte cele de-ale gurii.
În vremea anilor `50 era de notorietate să vezi în Roman şi cred că şi în alte oraşe, pe strada Mare cum boieri de înaltă ţinută morală şi intelectuală, cu câte-un măturoi în mână se salutau sau se conversau, pe franţuzeşte, de pe o parte pe cealaltă a străzii frumos măturate şi stropite. În rândul acestora, la Roman se distingea, de departe, un bărbat tare fălos, cu cioc, înalt şi drept ca un brad care se purta, rătăcind deaiurea pe străzi, cu o mână la spate şi cu cealaltă prinsă sub reverul hainei. Era prinţul Ghika.
Spuneam că ceremonia funerară la care s-a adus aminte de Doamna Agarici mi-a răscolit amintirile copilăriei şi, ca lucrător într-o prestigioasă bibliotecă universitară am citit, cam tot ce am găsit că s-a scris despre această eroină a timpurilor noastre. Marea majoritate a evocărilor despre Doamna Agarici se referă strict la evenimentul care a făcut-o celebră, în calitatea sa de preşedintă a filialei Societăţii de Cruce Roşie din Roman când, a oprit “trenul morţii”, în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, salvând de la moarte sigură, sute de evrei. Mai puţin au fost evocate, în aceste scrieri, viaţa şi personalitatea Doamnei şi a familiei sale, aşa cum au fost ele înainte sau după momentul “trenul morţii”. Totuşi, printre lucrările şi documentele cercetate am găsit contribuţii ştiinţifice valoroase, relativ recente, ale unor tineri istorici care fac referire în lucrările lor la date mai puţin cunoscute publicului, din biografia Doamnei Agarici sau genealogia familiei Agarici. Astfel, va fi lămurită şi afirmaţia eronată, precum că aviatorul erou Horia Agarici ar fi fost fiul Doamnei. Este adevărat că Doamna Agarici l-a avut pe Costăchel, unul din cei trei fii tot aviator, erou în război dar, Horia Agarici i-a fost nepot, de la un frate al soţului.
Viorica Văsescu-Agarici s-a născut într-o familie care a dat ţării înalte dovezi de patriotism. Tatăl său căp. Gheorghe Văsescu a fost ataşat militar al ţării noastre la Paris şi mai apoi deputat liberal de Dorohoi. Bunicul Vioricăi, Alexandru Văsescu a îndeplinit, funcţia de ministru în guvernul C. A. Creţulescu (1 martie – 4 august 1867) când a ocupat portofoliul Finanţelor. Moşiile Văseştilor erau situate în judeţul Dorohoi, devenit judeţul Botoşani, mai exact în comuna Coţuşca. Prin căsătorie, Viorica Văsescu intră într-o nu mai puţin faimoasă, veche familie boierească de patrioţi, familia Agarici. Născută la Damieneşti, Bacău în anul 1886, Viorica va copilări la moşia tatălui ei şi mai apoi îl va însoţi pe acesta la Paris unde, după şcoala primară, între anii 1900-1905 urmează cursurile Institutului „Les Ruches” de la Fontainbleau, aproape de Paris. După mamă, se trăgea din spiţa boierilor Morţun, fiind nepoată a omului politic socialist Vasile G. Morţun. O biografie a Vioricăi Văsescu Agarici este postată, tot pe acest blog, pe pagina următoare. Istoria strămoşilor familiei Agarici, căreia Viorica i-a făcut cinste a fost cercetată de N. Iorga sau de învăţătorul cărturar, vlăstar al aceleiaşi familii dar de pe ramura vasluiană, Petru Dimitriu din Oşieşti, Fălciu şi mai recent de tânărul istoric romaşcan Daniel Ciobanu sau de cercetătorul din Bacău, istoricul Ioan Ungureanu. Alte lucruri impresionante din viaţa Vioricăi Agarici se găsesc, cu siguranţă în dosarele Securităţii comuniste, din arhivele CNSAS-ului, de la Bucureşti.
În urma parcurgerii a sute de file de carte sau publicaţii despre contribuţia Doamnei Agarici la salvarea celor din “trenul morţii” am ales doar cîteva evocări ale acestui tragic eveniment. Prima evocare este cea a unui evreu, publicistul băcăoan Marcus Mircu şi a apărut, prima dată în “Revista cultului mozaic” în anul 1971, evocare reluată şi de alte publicaţii din ţară şi din străinătate, mai apoi regăsindu-se în volumul “Oameni de omenie în vremuri de neomenie” publicat la Editura Hasefer, în 1996. A doua contribuţie aparţine unui creştin, cărturarul şi medicul romaşcan dr. Epifanie Cozărescu martor al acelor evenimente şi mai apoi un apropiat al Doamnei Agarici. Şi această evocare am găsit-o preluată de diverse publicaţii din cele mai diverse dar şi în volumul autorului, intitulat “Paramedicalia”.
Aceasta ar fi, în mare “fapta” Doamnei Viorica Agarici.
Cât despre “răsplata” care i s-a dat Doamnei Viorica Agarici, aici am putea pune, la un loc, ura unei părţi a populaţiei romaşcane, arătată atunci în 1941, imediat după gestul ei de curaj şi de omenie, persecuţia la care a fost supusă ea şi familia ei de către comunişti după 1949 dar şi susţinerea arătată de mult mai mulţi oameni care au înconjurat-o cu respectul cuvenit şi admiraţia datorate unui suflet cu adevărat nobil şi sfânt. Statul evreu a omagiat-o post mortem, oferindu-i, în anul 1983 medalia şi titlul de “Drept între popoare”, municipalitatea oraşului Roman i-a onorat memoria, la comemorarea a 50 de ani de la evenimentele din 1941, prin dezvelirea unui bust şi a unei plăci comemorative în gara Roman dar şi cu atribuirea numelui ei unei străzi din Roman, str. Viorica Agarici. În luna mai 2011, Primăria Roman i-a atribuit, post-mortem, titlul de „cetăţean de onoare”. Biografia Doamnei Viorica Agarico este plină de multe alte fapte de dragoste şi de patriotism înfăptuite de ea, de familia şi de înaintaşii ei şi ai soţului său, români iubitori de ţară şi de neam. Nu în ultimul rând, Doamna Viorica Agarici a făcut cinste şi staturii sale de creştin, bisericii dreptmăritare căreia îi aparţinea. Fapta ei, din acel început de iulie 1941 a fost şi este asociată de mulţi martori ai acelor vremi curajului pe care-l dă numai Dumnezeu atunci când doreşte să înfăptuiască minuni, prin oameni. Forţa cuvântului Doamnei Agarici, pacea sufletească cu care a acceptat un posibil şi foarte probabil martiriu pentru a răscumpăra viaţa aproapelui au fost, cu siguranţă răspunsul lui Dumnezeu, Yahve la strigătul de durere şi disperare a fiilor lui Israel. Doamna Viorica Agarici a fost, atunci, în iulie 1941, pentru câteva momente omul providenţial, mâna lui Dumnezeu întinsă peste cel oropsit şi persecutat. Iată de ce putem spune, fără să greşim că acestă fiică a bisericii strămoşeşti este, cu adevărat unul din mulţii sfinţi necunoscuţi încă ai neamului nostru.
Marele şef-rabinul României acelor vremuri, dr. Alexandru Şafran, întristat peste măsură de împietrirea inimii tuturor mai marilor lideri ai cultelor creştine din ţară la suferinţele prin care au trecut coreligionarii săi, se întreba retoric, cinci ani mai târziu:“Unde aţi fost oare preoţi credincioşi creştini, voi care vă aflaţi astăzi aici, unde aţi fost când bărbaţi, femei, copii, vârstnici, toţi făcuţi după chipul Creatorului, au fost smulşi din căminele lor liniştite şi au fost înghesuiţi ca vitele în vagoane plumbuite care să-i ducă la moarte?”
Cred cu tărie că doamna Viorica Agarici se află Acolo Sus, alături de sfântul polonez Maximilian Kolbe, germanul fericitul Clemens von Galen, sau de rusoaica adoptată de Franţa, sfânta Maria Skobtova şi de alţi sfinţi şi sfinte care au salvat din ghearele naziştilor, unii cu preţul propriei vieţi, evrei, “fraţii noştri mai mari”. Sacrificiul pentru aproapele, jertfa de sine nu pot veni decât dintr-o dragoste nemărginită pentru Dumnezeu.
Iată fapta, iată răsplata!

Gara Roman, bust in piatra " Viorica Agarici" de Florin Mircea Zaharescu

Doamna Agarici Viorica-Maria îşi doarme somnul de veci în „Cimitirul Bellu” din Bucureşti, găzduită de o criptă a cavoului unei prietene de familie sau nepoate. Potrivit istoricului bacăuoan Ioan Ungureanu, care a publicat, în revista Carpica o documentată monografie despre familia Agarici, este vorba despre cavoul familiei Pillidi. Înmormântarea a avut loc la 20 februarie 1979. Registrul cimitirului consemnează, pe lângă dată şi localizarea: figura 53/54, loc 6. Din păcate, nici un însemn grafic nu arată situarea exactă şi nu este specificat, în registrul cimitirului cărei familii aparţine cavoul, doar că ultimul domiciliu al defunctei a fost: str. Academiei nr. 35. S-ar cuveni ca această bravă femeie să aibă pusă la mormânt o placă pe care să fie scrise un nume şi câteva cuvinte pentru oricine va dori să o omagieze cu o floare, cu o candelă sau să se reculeagă. Probabil că o astfel de iniţiativă va fi luată de către cineva, cât de curând posibil, poate la comemorarea celor 70 de ani trecuţi de la acel dramatic iulie. Fotografia de mai jos arată spaţiul în care s-ar găsi înmormântată Doamna Agarici. Mulţumiri pentru aceste date, cât şi pentru fotografie, preotului cimitirului Bellu, părintele Narcis Trifu.

Cimitirul Bellu, zona figura 53/54


Anunţul decesului Doamnei Viorica Agarici, în Revista Cultului Mozaic, nr. 432 din 1 martie 1979.

N. B. Acestei postări, îi urmează o schiţă biografică Viorica Agarici

13 Răspunsuri to “Viorica Agarici (1886 – 1979). Fapta şi răsplata”

  1. marius Says:

    foarte frumos, frate G.! discurs extraordinar, pus in slujba unei nobile idei… scris spumos uneori, pe alocuri usor ironic… dar din inima… foarte frumos!

  2. Gheorghe Samoilă Says:

    Mulţumesc frate Marius! Esti un draguţ, ca întotdeauna! Da, destinul acestei românce a fost extraordinar! Ce păcat ca noi, care suntem făcuţi din aceiaşi plămadă românească nu ştim să preţuim şi să onorăm un asemenea chip de înaltă moralitate creştină dar, cine ştie poate că ziua aceea a şi venit sau este pe aproape!
    Să mai spună cineva că poporul român nu a dat patrioţi şi sfinţi!?
    Această Doamnă a spălat obrazul naţiei, atunci în acel iulie 1941 când mulţi dintre noi am uitat că fusesem crescuţi în spiritul parabolei „samariteanului celui milostiv”. Şi ca Viorica au fost mulţi alţi creştini români dar, totuşi prea puţini….

  3. marius Says:

    ..si, cu aceasta ocazie, am aflat si eu ca intre Viorica Agarici (de care mi’ai mai vorbit, inainte de a finaliza textul), nu are o legatura de rudenie directa cu pilotul Horia Agarici – asa cum crezusem pina acum.. Pilot Horia Agarici a carui poveste am aflat-o, de asemenea, de curind.. si care, la fel indepartatei sale rude, Viorica, a fost Un Mare Roman…

  4. Rodica Says:

    Buna ziua la toti, nu o cunosc pe acesta doamna Viorica Agarici si nu am auzit niciodata de ea dar imi face placere sa aud ca bunicul meu, Horia Agarici nu era singur si ca aceste doua persoane erau legate, vazute ca eroi!!! Mi-ar placea sa aud, sa citesc mai multe lucruri despre ei, in special despre bunicul meu HORIA AGARICI! Era asa de bun! Sunt asa de satula de prejudecati, nestiinta, necunosatere…..Unchii si matusile mele, nu mi-au vorbit niciodata de originea Familiei AGARICI. Istoria! Tot timpul am auzit de la lume straina despre bunicul meu! Multumesc….pentru tot.

  5. vasile lazarescu Says:

    De peste un an de cand am descoperit, in cimitirul Bellu locul unde este inmormintata doamna Viorica Agarici, am primit promisiunea din partea unui reprezentant important al comunitatii evreiesti din Bucuresti ca pana la comemorarea a 70 de ani de la pogrom, la mormantul acestei eroine va fi amplasata o placa comemorativa pe care va fi scris: IN AMINTIREA DOAMNEI VIORICA AGARICI 1886-1979 IN TIMPUL RAZBOIULUI, LA 3 IULIE 1941 FIIND PRESEDINTA FILIALEI DE CRUCE ROSIE-ROMAN, SI-A EXPUS VIATA OPRIND ,,TRENUL MORTII” CU EVREI DEPORTATI SPRE LAGARELE DE CONCENTRARE. PENTRU ACEST ACT DE CURAJ CIVIC SI DEOSEBIT UMANISM, STATUL ISRAEL I-A CONFERIT IN ANUL 1983 TITLUL ,,DREPT INTRE POPOARE” CA SEMN DE RECUNOSTINTA. HONOR ET PROBITAS

  6. Gheorghe Samoilă Says:

    Domnule Vasile Lazarescu, in primul rand va multumesc pentru comentariul dvs. Si mie mi-a parvenit vestea, prin intermediul unui distins profesor, ca Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania de la Bucuresti a pregatit spre instalare, la Cavoul din Cimitirul Bellu, o placa comemorativa de marmura, cu ocazia implinirii a 70 de ani de cand Nobila Viorica Agarici a salvat de la moarte atatea vieti inocente. Dumnezeu sa binecuvanteze sufletul acestei Doamne!

  7. Culai Says:

    Vă salut, ca romaşcan, şi mai ales pentru că sunteţi nu doar o memorie vie, ci şi un documentat istoric al oamenilor şi locurilor sale.
    Prin 1955, artera Bogdan Dragoş (pornită cam din coasta Băncii Agricole, de nu chiar din coasta Internatului Seminarului şi a Spitalului, în care se oprea şi str. Ştefan cel Mare) se oprea taman în vechiul pod de lemn de peste Siret, la Gîdinţi. Cred că era cea mai lungă stradă şi aproape dreaptă stradă, tăiată astfel pentru artileriştii care aveau poligon la Gîdinţi, pe Siret, lângă prima cetate.
    Nu mult mai jos de str. Vasile Porojan (de sub miliţie), o răscruce a pomenitei artere, cea din latura numerelor 52 (spre Moldova) şi parcă 57 (spre Smirodava) mi s-a întipărit în colbul copilăriei de-acolo. Străduţa (aproape ulicioară umbrită de copaci rămaşi pe trotuar din livezile ce o mărgineau) ştiu sigur că se numea oficial Ecaterina Teodoroiu, dar în particular, conspirativ, îi spuneam Agarici.
    Abia acuma realizez că s-ar putea să nu fi fost dedicată lui Horea, ci Vioricăi Agarici. Peste drum de de casa burgheză de la 57 (unde foştii proprietari naţionalizaţi locuiau de-a valma cu vreo două-patru familii, între care străduţa debuta cu vila, cabinetul şi dependinţele unui veterinar (unicul posesor de atelaj propriu, o cabrioletă, în interes de serviciu). Prin 1968, casa ajunsese Comisariat (acolo am şi tras recrutarea). Iar în spate, se înfiinţase o puşcărie cu deţinute mutate de la Suceava. Şi din livada acelui loc şterpeleam fructe, sub privirile îngăduitoare ale paznicilor. Peste drum erau grajdurile miliţiei călare (mai ţin minte un plutonier zdrahon ce călărea domol un cal pe măsură), iar în rest, numai căscioare de mici rentieri cu grădină la faţă şi livada în spate, în mai toată aria aceea, dintre Bogdan Dragoş, Republicii şi Abator. Acum, livezile au cedat locul unui cartier de locuinţe tip bloc.
    Aţi putea să-mi spuneţi dacă-mi aduc aminte cât de cât bine? Prefer răspuns pe e-mail.
    Mulţumesc!

  8. Gheorghe Samoilă Says:

    Domnule Culai, va multumesc pentru interesantul comentariu facut. Sper ca ati citit si pagina urmatoare, schita biografica a Doamnei Viorica Agarici. Si eu imi aduc aminte cum arata, in anii copilariei mele, anii `60 acea zona a Romanului. Prin livada de care amintiti treceam adesea, impreuna cu mama spre o casa nationalizata unde locuiau niste verisori. Strada, actuala Ec. Teodoroiu se numea, inainte de venirea comunistilor, Ioan C. Agarici, primul primar al orasului Roman. A fost bunicul sotului Doamnei Agarici si a donat Academiei Romane mosia si casele sale de la Moara Grecilor, Vaslui pentru infiintarea unei Scoli agricole pentru fii de tarani. Ar trebui propus autoritatilor locale, ca urmare a meritelor acestui prim primar al orasului Roman, ca strada sa poarte, din nou, numele Ioan C. Agarici. In urma cu doar cativa ani, cred ca prin anul 2005 o straduta din cartierul „Balcescu”, poarta numele de str. Viorica Agarici.

  9. Mariana Iliescu Says:

    De ce nu s-ar putea ca şi Biserica Ortodoxă Română să-şi onoreze şi ea creştinii care au aplicat învăţătura lui Hristos, dragostea pentru aproapele, până la sacrificiul de sine, indiferent de rasă, religie sau de neam?!
    În timpul ocupării Parisului de către trupele germane Maica Maria Skobtsova a adăpostit şi scăpat evrei de la deportare, a ajutat pe copii acestora cu alimente şi îmbrăcăminte, a riscat alte acte de curaj. A fost arestată şi a murit în camerele de gazare din lagărul Ravensbrück, Germania.
    Maica Maria Skobtsova, Părintele Dimitry Klepinin, Yuri şi tovarăşul lor în lucrarea pentru Domnul Ilya Fondaminsky au fost canonizaţi pe 1 şi 2 mai 2004 la Catedrala Sf. Alexander Nevsky din Paris. Ei sunt comemoraţi în calendar în 20 Iulie. Aceştia au fost primii sfinţi est europeni, canonizaţi în Europa Occidentală.
    Sfânta Edith Stein, evreica convertită la creştinism şi omorâtă, în aceleaşi camere de gazare de la Auschwitz, la 9 August, 1942.

  10. Melly Says:

    Trecind prin Gara Roman cu treburi in urma cu citiva ani am remarcat statuia Vioricai Agarici si m-a impresionat mult povestea curajului si bunatatii sale. Un elogiu minunat ati adus acestei femei deosebite si va multumesc!

  11. violeta bostina Says:

    Extraordinar! Nu am stiut nimic despre dna Viorica Agarici, eroina a neamului romanesc, pana sa citesc acest articol.
    Oare cati oameni ca dansa or fi fost ingropati in uitare, din cauza ca locul lor a fost ocupat de non valori? Dumnezeu sa ne ierte pe toti pentru lipsa noastra de interes dar mai ales pentru lasitatea de a da inapoi din fata mortii. Viorica Agarici va avea cu siguranta numele scris in cartile din ceruri, pentru vesnicie. Este un exemplu demn de urmat!

  12. Ana Says:

    Va multumesc pentru aceasta minunata evocare a Doamnei Viorica Agarici si , pentru ca impartasesc cu d-voastra o amintire care mi-e tare draga -Printul Ghika plimbandu-se cu un aer misterios si superior pe strazile micului oras , va rog , daca stiti mai multe despre acest personaj , sa-mi dati cateva detalii sau mai multe .

  13. Haim (CAROL) Says:

    EXISTA O ZICALA IN ENGLEZA: O fapta buna e propria ei rasplata. Dar asa de multe fapte bune care e rasplata?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: