Salvatori în pogromul din Iași, 28-30 iunie 1941

SALVATORI_corectat   (fisier pdf cu foto)

Viorica AGARICI

 

 

A fost militant feminist, filantrop, descendentă din două familii boiereşti iubitoare de ţară şi de progres.

Este cel mai cunoscut nume de salvator al evreilor în pogromul de la Iaşi.

În calitatea sa de preşedinte al Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, filiala oraşului Roman, în ziua de 3 iulie 1941, s-a împotrivit ordinelor militare, abuzive, de a nu permite voluntarelor “Crucii Roşii” să dea apă deportaţilor evrei aflaţi în primul din cele două “trenuri ale morţii” plecate, cu cinci zile în urmă, din gara Iaşi, pe o căldură toridă. În acea zi, “trenul morţii” a intrat în staţia Roman pe la ora 11, înainte de amiază. Între orele 11 şi 14,30, în timp ce trenul a fost remorcat spre peronul companiei sanitare din gară, s-a petrecut drama în centrul căreia s-a aflat Viorica Agarici. Militarii germani şi jandarmii români au împiedicat personalul Crucii Roşii să dea apă evreilor care strigau printre zăbrelele vagoanelor de marfă: “Crucea Roşie, apă!”. Timp de trei ore preşedinta „Crucii Roşii” din Roman a alergat în oraş după aprobarea pentru “a-şi îndeplini misiunea”. Cu autoritatea dată de ascendentul său nobiliar, susţinută de un ireproşabil prestigiu moral, Viorica Agarici s-a impus, prin forţa cuvântului, în faţa comandantului garnizoanei militare din Roman, generalul Tătăranu, obţinând respectarea, necondiţionată a aplicării principiilor umanitare ale “Crucii Roşii”.[1] Datorită acestui demers curajos deportaţii evrei au primit preţiosul lichid dătător de viaţă din partea doamnelor de la “Crucea Roşie”. După aceasta, o companie militară sanitară, căreia i s-au alăturat membri ai comunităţii evreilor din Roman, a igienizat vagoanele, a îngropat morţii, a tratat răniţii.[2]

Fapta curajoasă a Doamnei Viorica Agarici a fost un exemplu pentru alţi preşedinţi ai “Crucii Roşii” ceea ce a făcut ca, în drumul lor, deportaţii evrei rămaşi în viaţă până la Roman, să ajungă teferi la staţia finală, în lagărul de la Călăraşi, Ialomiţa.

Curajul dar mai ales reuşita Vioricăi Agarici de a obţine, de la autorităţile militare, libertate totală pentru acţiunile umanitare ale “Crucii Roşii” în timp de război au dat naştere, în rândul celor salvaţi, a evreilor din România, la numeroase legende şi povestiri care onorează memoria Doamnei Agarici.

Astfel, Viorica Agarici a fost văzută de către aceştia ca fiind femeia simplă, din popor, firavă, mică de statură dar foarte curajoasă, puternică, providenţială care s-a pus în faţa locomotivei, a mustrat, ca o mamă, pe limba lor, pe soldaţii nemţi şi a dat, personal, apă celor însetaţi.[3] Viorica Agarici a mai fost închipuită, pe bună dreptate, a fi fost “eroină”, “mareşal”, “doctor”, “regină”, sau chiar i s-a spus “Ioana d`Arc a României”.

Ca o recunoaştere incontestabilă a meritelor sale în salvarea evreilor în timpul pogromului, Viorica Agarici a primit, în anul 1983, post mortem, înalta distincţie israeliană de “Drept între popoare”. O stradă din Roman îi poartă numele, un bust i-a fost ridicat în gara aceluiaşi oraş iar municipalitatea a declarat-o, în anul 2011, “Cetăţean de onoare al oraşului Roman”.

 

 

Biografia

 

Viorica Agarici, pe numele său întreg Viorica-Maria-Ecaterina-Ana, s-a născut la Bucureşti, pe 24 februarie 1886. Părinţii Gheorghe şi Ortansa Văsescu, născută Morţun, se trăgeau din două familii bogate, de vechi boieri iubitori de ţară. Văseştii – cu întinse moşii la Coţuşca-Botoşani, respectiv Morţunii – cu moşii la Drăgeşti-Roman. Bunicul dinspre tată al Vioricăi a fost Alexandru Văsescu care, în perioada guvernului liberal C. A. Creţulescu, a ocupat portofoliul Finanţelor după care a fost senator liberal de Dorohoi în legislatura 1866 şi deputat în 1867 şi 1868. Unchiul dinspre mamă – V. G. Morţun a fost deputat socialist din 1888 şi lider al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România.

Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut între Bucureşti, conacul de la Coţuşca-Botoşani şi Paris unde tatăl său a fost ataşat militar la Legaţia României din Franţa, cu gradul de căpitan. A studiat la Institutul “Les Ruches” din Paris, şcoală renumită în acea vreme pentru educaţia umanistă, solidă, făcută în limbile franceză, engleză şi germană fiicelor elitei europene, pregătite pentru o viaţă socială, activă.

A fost căsătorită cu inginerul agronom, licenţiat la Berlin, Ion C. Agarici şi el descendent al altei vechi familii de boieri iubitori de ţară şi de progres: Agaricii. Au avut trei copii: Gheorghe, Constantin (Costăchel) şi Vasile. Costache Agarici (a nu se confunda cu aviatorul erou Horia Agarici!) s-a remarcat prin fapte de curaj, ca aviator, pe frontal antisovietic.

Rămasă de tânără văduvă, Viorica Agarici s-a dedicat activităţilor filantropice, de binefacere, cheltuind o bună parte din averea sa pentru a construi şi înzestra şcoli şi orfelinate. A fost răsplătită pentru aceasta cu numeroase medalii şi distincţii. Între anii 1938-1942 a fost preşedinte al filialei din Roman a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie.[4]

În anul 1946 o găsim pe Viorica Agarici vicepreşedinte al Uniunii Femeilor Antifasciste din România (UFAR), filiala Roman.[5] UFAR a fost o organizaţie politică, prima organizaţie feminină importantă a mişcării comuniste din România, înfiinţată în 1945 din iniţiativa Anei Pauker.

O dată cu instaurarea dictaturii comuniste Vioricăi Agarici i se impune domiciliul obligatoriu, “în categoria foştilor moşieri”, în oraşul Roman, confiscându-i-se toată averea, inclusiv casa din care a fost dată afară. Doi dintre cei trei băieţii ai ei, Constantin şi Gheorghe i-au drumul puşcăriilor comuniste. Locuieşte printre străini câştigându-şi pâinea dând lecţii de limbă franceză, engleză sau germană la domiciliul elevilor. Securitatea comunistă o pune sub urmărire şi i se întocmesc două dosare: unul penal, Dosar P. 15.936, pentru că a fost “moşieriţă” iar celălalt, de urmărire informativă, Dosar I. 261.291. Din anul 1965, anul eliberării din închisoare a copiilor şi după ridicarea domiciliului obligatoriu, Viorica Agarici se stabileşte la Bucureşti unde va primi o rentă viageră din partea Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România drept recunoştinţă pentru faptele ei de înalt umanism şi curaj din dramatica vară a anului 1941. Pentru Securitate, Viorica Agarici va rămâne însă, până la moarte, “în evidenţa elementelor duşmănoase”.

Viorica Agarici s-a stins din viaţă la 18 februarie 1979, la vârsta de 93 de ani. A fost înmormântată în cavoul familie Pillidi din Cimitirul Bellu ortodox.

 

 

 

Grigore RESMERIŢĂ

 

 

A fost preot ortodox şi învăţător.

În seara zilei de sâmbătă, 28 iunie 1941, după slujba de vecernie la Sărbătoarea „Sfinţilor Petru şi Pavel”, preotul Grigore Resmeriţă este asasinat în timp ce lua apărarea unui grup de evrei, pe str. Sărărie unde locuia la nr. 29 B, vis-a-vis de Sinagoga „Lumânărari”, situată la nr. 33.

Auzind din casă strigăte de moarte, în fapt de noapte, de peste drum, de la Sinagogă, preotul Grigore Resmeriţă, în încercarea de a aduce pacea, este tratat de agresorii huligani cu aceiaşi măsură cu care au fost maltrataţi cetăţenii evrei: bătut cu ciomege şi împuşcat[6].

Datorită înfăţişării, roşcovan cu barbă, corpul fără de suflare al preotului a fost amestecat cu cele ale evreilor măcelăriţi şi aruncat într-o groapă comună. Cel mai probabil, osemintele părintelui Grigore Resmeriţă odihnesc în groapa comună din Cimitirul Evreiesc din Păcurari, după cum susţin şi descendenţii familiei Resmeriţă.

 

Biografia

 

Grigore Resmeriţă s-a născut la Humuleşti, la 27 mai 1896, într-o familie care se înrudea cu Ion Creangă. A urmat şcoala primară la Ţuţuieni, lângă Târgu-Neamţ, după care a studiat la Seminarul „Veniamin Costache” de la Iaşi unde, în fiecare an, a fost premiant. După ce s-a căsătorit cu Eugenia, a fost hirotonit preot la 22 aprilie 1919 pe seama parohiei Mărgineni, jud. Neamț. A slujit şi la parohia Ghindăuani din acelaşi judeţ, începând cu anul 1920, ca trei ani mai târziu, în 1923, să revină preot la parohia Răuceştii de Sus unde a stat 15 ani. Din anul 1922 a luat şi diploma de învăţător şi de atunci a purtat cu cinste aceste două apostolate: al bisericii şi al şcolii, până în ziua morţii sale. În casa parohială de la Răuceştii de Sus va deschide o şcoală primară pentru copiii sărmani ai ţăranilor din sat.[7]

În anul 1938, pe data de 1 septembrie, preotul Grigore Resmeriţă se transferă ca institutor în oraşul Iaşi la Şcoala primară Nr.11 Socola, iar ca preot la biserica „Sf. Ilie”. Biserica „Sf. Ilie”, ctitorie de secol XVII, era situată pe str. V. Alecsandri la nr. 9 şi a fost demolată în anul 1953, după ce a fost bombardată în timpul războiului şi ajunsese, în anii `50, o ruină.[8]

 

 

 

Petru NAUM

 

 

A fost inginer chimist, asistent universitar la Catedra de chimie medicală şi biologică a Facultaţii de medicină din Iaşi.

În dimineaţa zilei de duminică, 29 iunie 1941, în dreptul clădirii Fundaţiei Ferdinand, astăzi Biblioteca Centrală Universitară, acesta s-a interpus în altercaţia dintre un jandarm român şi un trecător evreu cu dorinţa de a salva viaţa celui din urmă. Din păcate, deznodământul a fost tragic. Salvatorul Petru Naum a fost împuşcat de către jandarm, mortal, împreună cu concetăţeanul evreu căruia i-a sărit în ajutor, strigându-i: „Mori câine împreună cu jidanul pe care îl aperi!”[9] Nu avea nici 32 de ani şi spera la o carieră universitară de succes prezisă, dealtfel, de dascălii săi. Viaţa i-a fost curmată în ziua aniversării zilei sale de naştere şi a celei onomastice.

 

Biografia

Petru Naum s-a născut la 28 iunie 1909, în comuna Surdila-Greci, jud. Brăila. A urmat cursurile Facultăţii de ştiinţe de la Universitatea din Iaşi, în prima serie care a primit, la Iaşi, diplomă de inginer chimist. A lucrat, o scurtă perioadă de timp, la Institutul de Igienă din Iaşi după care şi-a început activitatea universitară la Facultatea de medicină. A fost un cunoscut al cercurilor socialiste din oraş.

În anul 1940, titularul Catedrei de chimie medicală şi biologică de la Medicină, prof. Ioan Claudatus îl remarcă pe tânărul ing. chimist Petru Naum căruia îi dă o recomandare superlativă, pentru promovare şi titularizare pe postul de asistent ca: “dând dovadă de eminente calităţi, multă pricepere şi asiduitate, fiind foarte util laboratorului nostru.[10]

Astăzi, pe mormântul său din cimitirul „Eternitatea” din Iaşi stă, aplecată de timp, o sărmană cruce de fier ruginită pe care, cu greu, se mai vede scris, de mână, cu vopsea neagră: „Ing. Petrişor Naum, 32 de ani, împuşcat de faşcişti.”[11]

 

 

 

Emil RADU

 

 

A fost medic, profesor universitar, făuritorul şcolii de radiologie de la Facultatea de medicină din Iaşi.

În zilele premergătoare declanşării pogromului, Emil Radu a procurat permise de „liberă circulaţie” pentru toţi membrii familiei Eisenberg. Astfel, datorită curajului profesorului E. Radu, familia Eisenberg a putut scăpa de furia ucigaşă, antisemită refugiindu-se la Bucureşti.[12] Mărturia a fost dată de un membru al acestei familii, Janeta Eisenberg care va deveni, mai târziu, asistenta şi o apropiată a filosofului ieşean, acad. prof. Dan Bădărău.

 

 

Biografia

 

Dr. Emil Radu, creatorul şcolii de radiologie ieşene s-a născut în anul 1887. După absolvirea facultăţii de medicină de la Iaşi, studiază la Viena şi Paris. Devenit conferenţiar, dr. E. Radu este titularul primului curs de radiologie în limba română. Îşi susţine lucrarea de docenţă în 1929, cu tema ”Ulcerul stomacului şi duodenului”, printre primele lucrări de specialitate din Europa şi care este premiată de Academia Română. Face parte dintre fondatorii “Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală din România” în 1929 şi este preşedintele filialei ieşene a “Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală”, de la înfiinţarea sa în 1931. În 1932 este avansat la rangul de profesor universitar, odată cu înfiinţarea oficială a Catedrei de Radiologie al cărei titular devine. În 1939 este organizat la Iaşi al 3-lea Congres Naţional de Radiologie şi Electrologie Medicală, preşedintele congresului fiind prof. E. Radu, iar secretari: asist.dr. Gh. Chişleag şi dr. Gh. Costin. În 1945 contactează o radiodermită, complicată apoi cu un epiteliom. După o suferinţă îndelungată, a decedat la 1 mai 1950, fiind practic unul din martirii radiologiei româneşti.[13]

 

 

 

 

Paul TEODORESCU

 

 

A fost preot ortodox şi învăţător.

După două zile de drum prin arşiţă şi fără o picătură de apă, primul „tren al morţii” ajunge la Târgu-Frumos. Aici, au fost descărcate din vagoane sute de cadavre ce au fost îngropate, în mare grabă, într-o groapă comună, în cimitirul evreiesc din localitate. În acea zi de marţi, 1 iulie 1941, s-a întâmplat ca preotul din comuna vecină Războieni, Părintele Paul Teodorescu, să se pornească la târg, cu trăsura, pentru a-şi face cumpărăturile la piaţă, neînchipuindu-şi că avea să fie pentru el o zi cu totul deosebită. După cum avea să declare el însuşi în anul 1945, în faţa „Tribunalului poporului”, în acea zi, ajuns la Târgu-Frumos s-a luat, din curiozitate, pe urma căruţelor şi a camioanelor care duceau cadavrele de la gară la cimitirul evreiesc. Acolo, la marginea gropii comune din care venea o duhoare insuportabilă, preotul Paul Teodorescu aude, de undeva din hăul întunecat al gropii un geamăt şi un glas abia percepute: „Mor, mor!”. Era strigătul unui tânăr evreu aflat în agonie peste care fuseseră aruncate claie, o grămadă de trupuri fără de viaţă. „Mortul” care striga după ajutor a fost cu greu scos din groapă, numai la porunca autoritară, moralizatoare şi insistentă a preotului Teodorescu către supraveghetorii, soldaţi germani, aflaţi în cimitir dar şi către doi localnici ţigani, cărora le-a plătit o sumă de bani, pentru a scoate din groapă pe nenorocitului ce urma să fie îngropat, de viu[14]. Potrivit altor surse, tânărul evreu salvat avea să se reîntoarcă, după numai câteva ore, în cimitir, pentru a fi îngropat, după ce a fost împuşcat, mortal, de soldaţi, în gară[15].

 

Biografia

 

Paul Teodorescu s-a născut la Obârşia, fostul jud. Romanaţi, la data de ? octombrie 1903. A efectuat seminarul ortodox la Râmnicu-Vâlcea, Oltenia. A profesat ca învăţător la Borşa, jud. Maramureş până în 1925 când s-a căsătorit şi a fost hirotonit preot paroh la biserica din satul Tisa, lângă Sighetul Marmaţiei. A funcţionat acolo ca preot paroh şi învăţător până în 1938 când s-a transferat, în septembrie 1938, în jud. Iaşi, la parohia Războieni ca preot şi învăţător, împreună cu soţia şi fiica. Teologia a făcut-o la Cluj până în 1930, perioadă în care a dat diferenţa de şcoală normală la Sighet şi gradul II, ca învăţător, la Oradea, în 1936. La Tisa cu ajutorul enoriaşilor şi al autorităţilor a construit biserica. Din septembrie 1938 şi până în decembrie 1971 a funcţionat ca preot paroh la biserica din Războieni Iaşi iar ca învăţător, până la sfârşitul războiului. A construit o biserică în Valea Oilor, com. Bălţaţi cu ajutorul enoriaşilor şi al autorităţilor. După război, a fost membru al Consistoriului eparhial al Mitropoliei Moldovei şi econom stavrofor; a fost protopop al Protoieriei raionului Târgu Frumos. A fost primar al comunei Războieni, între anii 1947-1948 pe vremea foametei, unde nu a murit nimeni de foame. A crescut unicul copil, o fiică, care a ajuns medic specialist, la Roman. A fost apreciat şi respectat de enoriaşi şi a avut consideraţia celorlalte confesiuni religioase cu care a colaborat. A decedat la Roman, bolnav, în 1977, noiembrie. Este înmormântat în cimitirul „Eternitatea” din Roman.[16]

 

 

 

Nicolae SAVIN

 

 

A fost preot ortodox, arhivist şi pasionat cercetător paleograf.

În prima zi a pogromului, în „duminica aceea” din 29 iunie 1941, de ziua „Sfinţilor Petru şi Pavel”, preotul Nicolae Savin a adăpostit, în biserica la care slujea de pe strada Lozonschi, un copil evreu în vârstă de 13 ani pe nume Eisenberg. Înspăimântat, băiatul a fugit din calea bandelor de huligani care începuseră să bată şi să ucidă evrei în propriile lor case, pe poarta cărora nu fusese însemnată, conspirativ, crucea. A doua zi, preotul Nicolae Savin a fost chemat să salveze o altă familie de evrei, cea a lui Eisig Wachtel. În curtea acestuia a năvălit un grup de soldaţi germani cu o mitralieră bătându-l crunt împreună cu familia sa. Preotul Savin a pătruns în curtea casei lui Wachtel, îmbrăcat în odăjdii şi cu o icoană în mâini, potolind astfel furia agresorilor, îndepărtându-i.[17] Potrivit mărturiilor Veronicăi Zosin-Gorgos şi ea participantă activă la salvarea evreilor, preotul N. Savin a mai acordat refugiu în biserica „Sf. Gheorghe”- Lozonschi, pe parcursul acelor zile de teroare şi altor evrei.[18]

 

 

Biografia

 

Nicolae Savin s-a născut la Iaşi, pe 30 noiembrie 1883. Tatăl său a fost ilustrul şi vrednicul de pomenire preot cărturar, econom stavroforul Pavel Savin, născut la Bibireşti, Bacău, fost director al Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi.[19] Mama sa, Maria Savin, născută Ştiubei a fost fiica preotului din Coloneşti, jud Bacău, mătuşă a marelui acuarelist Dimitrie Ştiubei.[20]

Nicolae Savin îşi ia licenţa în teologie în anul 1910 şi este hirotonit preot doi ani mai târziu. Între anii 1926-1938, Nicolae Savin este angajat al Arhivelor Statului „de la Golia” ocupând, pe rând, fucţiile de copist, paleograf şi registrator.[21] Din 1938 până îm anul 1945 este preot la biserica „Sf. Gheorghe” Lozonschi din Iaşi. Locuieşte cu familia pe strada „Sfinţii Teodori” slujind ca preot pensionar, până la moarte, la biserica cu acelaşi nume. A avut doi copii: Pavel, medic, şi Alexandru, inginer profesor. Se stinge din viaţă la Iaşi, la vârsta de 87 de ani, pe 28 mai 1970. Este înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

 

 

 

 

Ioan GHEORGHIU

 

A fost muncitor strungar.

Şi-a pierdut viaţa încercând să salveze alţi evrei pe strada Zugravi. Strada Zugravi din „mahalaua Muntenimea de Mijloc” era, ca astăzi, o stradă situată în zona gării din Iaşi. În anul 1941, se învecina cu rampa de încărcare-descărcarea a trenurilor de mărfuri. Pe această stradă îşi aveau atelierele zugravii de binale, iconarii, tipografii şi pictorii de unde-şi trăgea şi numele. Multe din casele de pe „Zugravi” erau ale evreilor care aveau aici şi o sinagogă. Călăii lui Ioan Gheorghiu au fost români creştini, lucrători ceferişti. Din păcate, numele său nu se regăseşte în registrul de decese al Serviciului de Stare Civilă din Iaşi. Posibil să fi avut parte de o soartă asemănătoare cu aceea a multora dintre evreii declaraţi, de către autorităţi, „morţi cu identitate necunoscută”.

Singura mărturie despre acest creştin martir, până acum, este acelaşi referat numit de istorici „Documentul Braustein” care spune că: “Lucrătorul Gheorghiu Ioan de meserie strungar încercând să salveze pe nişte evrei pe str. Zugravilor în dreptul Rampei, a fost omorât de lucrători ceferişt.”.[22]

 

 

 

 

 

Dimitrie BECEANU

 

 

A fost farmacist, doctor în ştiinţe medicale, ofiţer în rezervă al armatei române.

A avut farmacie pe strada Sf. Vineri (astăzi str. A. Panu), în Piaţa Halei.

Când a izbucnit pogromul, dimineaţa, în „duminica aceea”, dr. Beceanu a adăpostit şi ascuns în apartamentul său, situat deasupra farmaciei, doi angajaţi, farmacişti evrei, soţii Leon Zissu. Alţi aproximativ 20 de evrei au mai fost ascunşi de dr. D. Beceanu în casa sa, în acea zi, între care s-au aflat familia frizerului Rahnil, tâmplarul Rothberg, farmacista Sarina Aizicovici, familia Naftuli. Farmacistul Leon Zissu, în mărturia sa, mai spune că „Oamenii erau scoşi din case, bătuţi şi încolonaţi cu mâinile ridicate… Doctorul Beceanu, concentrat ca farmacist căpitan şi, în uniformă, cu capul descoperit, a dat fuga la familia Bety şi Simion Caufman, ambii farmacişti (…), ca să-i aducă la farmacie. Ei locuiau în apropierea halei. În faţa farmaciei, bandele de huligani l-au apostrofat şi ameninţat pe dr. Beceanu, vrând să-l ia pe Caufman, ceea ce nu au reuşit, căci cu riscul vieţii sale (…) i-a asigurat acestuia intrarea în farmacie.”[23] Farmacistul dr. Beceanu a fost sprijinit în această acţiune de nepotul său, viitorul prof. univ. Andrei Oţetea şi de Geta Oculescu, casieriţa farmaciei. În timpul pogromului dr. Dimitrie Beceanu a fost singurul farmacist din cartier care – contrar ordinelor autorităţilor – a ţinut deschisă farmacia în program non-stop şi a primit şi îngrijit evreii răniţi. Totodată, în timpul războiului dr. Beceanu a trimis prin Comunitatea Evreilor din Iaşi zeci de pachete cu medicamente pentru evreii din detaşamentele de muncă obligatorie. Dimitrie Beceanu a primit, în anul 1987, din partea statului Israel, medalia şi diploma de „Drept între popoare”.

Farmacia dr. Beceanu

 

Biografia

 

Dimitrie Beceanu s–a născut la Iaşi, la 26 octombrie 1897 în familia farmacistului Gheorghe Beceanu care ţinea, la Iaşi, farmacia „Independenţa României”, de la Hală.

După studiile liceale, urmate la Liceul Internat din Iaşi şi la liceul de la Pomârla, unde şi-a luat bacalaureatul în 1916, D. Beceanu este mobilizat, cu gradul de sublocotenent, pe front, participând la luptele de la Caşin în urma cărora a fost decorat, pentru acte de bravură. Urmează Facultatea de farmacie din Iaşi luându-şi licenţa în anul 1923. Preia conducerea farmaciei tatălui său situată pe str. Sf. Vineri, vis-a-vis de Piaţa Halei. În anul 1927 susţine teza de doctorat în farmacie la Universitatea din Nancy, Franţa. În 1935 deschide, pe lângă farmacia sa, un laborator de analize medicale şi chimice şi un laborator galenic. Produsele farmaciei Beceanu erau cunoscute şi apreciate în întreaga ţară.

În anul 1949 regimul comunist naţionalizează farmacia iar dr Dimitrie Beceanu este arestat şi trimis la muncă forţată, la Canal, din 1950 până în 1951. I se ia dreptul de a profesa pînă în 1964 când revine, ca farmacist, la Spitalul C.F.R din Iaşi. După o bătrâneţe tristă, a decedat la 10 octombrie 1980. A fost înmormântat în cavoul familiei din Cimitirul „Eternitatea”, din Iaşi. La ceremonia funerară a rostit cuvinte emoţionante farmacistul salvat de el în pogromul din 29 iunie 1941, dr. Solomon Caufman: ”a iubit pe aproapele său ca pe sine însuşi… om de rară bunătate, generos, altruist şi gata oricând să sară în ajutorul semenulu său, indiferent de naţionalitate. A fost ca un părinte pentru cei în nevoi…”

Dr. S. Caufman a fost cel care s-a zbătut ca farmacistul dr. Dimitrie Beceanu să primească, post mortem, în anul 1987, distincţia isreaeliană „Drept între popoare”[24]

 

 

 

Grigore PROFIR

 

A fost inginer şi director al Morii „Dacia” situată în cartierul Păcurari.

Grigore Profir a adăpostit în moară circa 100 de evrei ieşeni pe care a reuşit să-i salveze astfel de la moarte. Acesta s-a remarcat prin felul în care a înfruntat ameninţările soldaţilor germani şi ale jandarmilor români şi a ascuns în moară pe lângă salariaţii evrei şi pe evreii mobilizaţi acolo, la muncă obligatorie cât şi câteva familii de evrei din cartierul Păcurari, locuitori în vecinătatea morii, familii disperate care i-au solicitat ajutorul.

Sunt cunoscute, de asemenea, intervenţiile făcute de inginerul Grigore Profir în apărarea evreilor ieşeni sau distribuirea de ajutoare, din partea Morii „Dacia”, constând în cantităţi mari de pâine, alimente şi medicamente, puse la dispoziţia Comunităţii Evreilor din Iaşi pentru trenurile cu deportaţi spreTransnistria ce treceau prin gara Iaşi[25]. De asemenea, el a donat sume importante de bani şi cantităţi mari de făină pentru deţinuţii politici şi apoi pentru „Ajutorul Roşu”, organizaţie ce avea ca scop apărarea deţinuţilor politici comunişti. În anul 1992, ing. Grigore Profir a fost distins, postum, cu titlul de „Drept între popoare“.

 

 

 

 

 

 

 

Veronica ZOSIN-GORGOS

 

 

A fost avocat, prima femeie procuror din România, simpatizant şi susţinător al mişcării comuniste.

Veronica Zosin (căsătorită Gorgos) în zilele premergătoare pogromului, înfruntând pericolele, a mers din casă-n casă şi i-a avertizat pe mulţi evrei de iminenţa unor represiuni împotriva lor sfătuindu-i să se ascundă. Pe unii dintre ei, vecini şi colegi, i-a adăpostit chiar ea însăşi salvându-i de la moarte.

Filologul Iorgu Iordan a scris despre pogromul de la Iaşi amintind şi de Veronica Zosin-Gorgos care: „a mers din casă în casă, cât a putut, cu riscuri mari, să prevină pe cei ameninţaţi a fi ucişi, câteodată chiar să-i ascundă ea însăşi, ajutată de alţi oameni adevăraţi, pe unde credea că ei ar fi feriţi de primejdie. În felul acesta a salvat un număr impresionant de suflete nevinovate şi a salvat, măcar simbolic dacă ne referim la dimensiunile celor două acţiuni, ideea de omenie, însuşire prin excelenţă a poporului nostru, ca şi a maselor populare, indiferent de ţara lor de obârşie.”[26]

 

 

Biografia

 

Veronica Zosin s-a născut în anul 1911, la Ştefăneşti-Prut fiind primul copil într-o familie cu nouă copii. După bacalaureatul luat în anul 1929, la Botoşani urmează cursurile Facultăţii de litere şi drept de la Universitatea ieşeană. În 1934 a rămas fără tată fiind nevoită, ca cel mai mare dintre copii, să poarte de grija fraţilor săi mai mici. Întră în Baroul din Iaşi ca avocată stagiară fiind asistenta şi secretara avocatului evreu Albert Schreiber. În anii 1936-1937 a luat parte la procesul intentat celor 106 comunişti din Bucovina. Puţin mai târziu, impresionată de condiţiile de detenţie din închisoare ale deţinuţilor politici comunişti a înfiinţat, împreună cu avocatul Alfons Herovanu şi cu un grup de jurişti progresişti ieşeni, „Societatea de ajutorare a deţinuţilor politici”. În anul 1945 a fost preşedintele Comisiei pentru înfăptuirea reformei agrare în judeţul Iaşi. A semnat, sporadic, la revista „Cronica” din Iaşi.

A primit propunerea de a fi prima femeie procuror din ţară la Iaşi, în 4 septembrie 1944.

S-a stins din viaţă după o suferinţă de aproape 20 de ani, ţintuită la pat de o paralizie, în februarie 1977.[27]

[1]Declaraţia Vioricăi Agarici dată la Tribunalul Poporului din Bucureşti, 26 iulie 1945, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. 38, p. 59

[2] Depoziţia sub jurământ a Vioricăi Agarici la şedinţa Tribunalului din Bucureşti, 18 iunie 1948, Arhiva Ministerului de Interne, Dosar 108233, vol. I, partea a II-a, p. 524

[3] Mircu, Marius, Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Hasefer, Buc., 1996 p. 15-22

[4] Ungureanu, Ioan, Familia Agarici. Genealogii, fapte, destine În: Carpica, An. 32, Ed. Documentis, Iaşi, 2003 p.225-244

[5] Arhiva CNSAS, Dosar I. 261-291 p. 10

[6] Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”; semnătura referatului este ilizibilă. În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, The Beate Klarsfeld Foundation, 1985-1986, doc. 3 p. 41

[7] Necrolog În: Mitropolia Moldovei, An. XVII, nr. 9-11, sept-nov 1941 p. 526-528; Anuarul Arhiepiscopiei Iaşilor, Mitropolia Moldovei, pe anul 1930, Tip. Monasterei Neamţu, 1930 p. 156

[8] Pr. Nicolae Dascălu, Biserica „Sf. Ilie”– Iaşi, o ctitorie din care a mai rămas doar hramul În: Monumentul, vol. VII, Iaşi, 2006 p.59-68

[9]Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”; semnătura referatului este ilizibilă. În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, The Beate Klarsfeld Foundation, 1985-1986, doc. 3 p. 41

[10] Arhivele Statului Iaşi. Rectoratul 1860-1944. Inventar arhivistic vol. I. Rola 412. Dosar 1968, f.23, 24; Rola 473. Dosar 2162

[11] Samoilă,Gheorghe, Dor de Oameni, Ed. Stef, Iaşi p. 12

[12] Marturie Janeta Eisenberg În: ACSIER, Fond. III, ds. 376, pp. 4-6

[13] Eugen Târcoveanu (ed.), Constantin Romanescu (ed.), Mihai Litu (ed.), Ctitorii prestigiului: 125 de ani de învăţământ medical superior la Iaşi, Editura Gr. T. Popa, Iaşi, 2004 p. 156

[14] Depoziţia nr. 52 a martorului preot Paul Teodorescu, audiat în ziua de 20 iunie 1945, de către Acuzatorul Public Dumitru Săracu În: Matatias Carp, Cartea Neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste 1940-1944, vol. II, A. Pogromul de la Iaşi, Ed. Dacia Traiana, Buc., 1948 p.127-128 u.

[15] „Preotul Teodorescu şi germanii” În: Jean Ancel, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Hasefer, Buc., 2005 p. 242-244

[16] Necrolog întocmit de dr. Laura Teodorescu, fiica preotului Paul Teodorescu, la 11 mai 2011.

[17] Marturie Janeta Eisenberg În: ACSIER, Fond. III, ds. 376, pp. 4-6

[18] Veronica Gorgos, Relatarea faptelor mai importante pe care le cunosc în legătură cu tragicele evenimente petrecute la Iaşi la 29 iunie 1941 În: Însemnări ieşene, An. III, nr. 4, aprilie, 2011 p. 70

[19]Păcurariu, Mircea Dicţionarul teologilor români, Ed. Univers, Buc., 1996, vol. 3

[20]Mitocaru, Victor, Drăgoi, Ondine Roxana, Un om, Preotul econom stavrofor Pavel Savin, Ed. Plumb, Bacău, 1999 p. 9, u

[21] Ungureanu, Gh., Sever Zotta În: Figuri de arhivişti, DGASR, Bucureşti, 1971 p. 232

[22] Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”; semnătura referatului este ilizibilă. În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, The Beate Klarsfeld Foundation, 1985-1986, doc. 3 p. 41

[23] Mărturia lui Leon Zissu, farmacist, fond III, ACSIER, ds. 376, f. 9-11

[24]Ostap, Ctin, Maftei, Ionel, Trăitori sau trecători prin Târgu Ieşului, vol. 2, Ed. Vasiliana. Iaşi, 2006 pp.25-33

[25] Radu Ioanid, Holocaustul în România, Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-

1944, Editura Hasefer,Bucureşti, 2006 p. 114; Marius Mircu, Oameni de omenie în vremuri de neomenie,Bucureşti, Editura Hasefer, 1996 pp. 24-26

[26] Iorgu Iordan, Memorii, vol. II, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 327-328

[27] Recviem pentru Veronica În: Lăcătuşu, Gloria, Zăpezile calde, Ed. Junimea, Iaşi, 1979 p. 157-165


%d blogeri au apreciat asta: