Grigore Resmeriţă (1896-1941) – preot martir

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” Ioan 15:13

Iaşi, anul 1941, sfârşit de iunie, început de iulie – timp rămas în istorie şi în memoria colectivă sub numele de „Pogromul de la Iaşi”. Pentru români erau zile de război cu toate privaţiunile şi frustrările ce decurgeau din acestea. Situat în imediata vecinătate a frontului anti-sovietic, în Iaşi se găseau staţionate, pe lîngă trupele române şi cele ale Wehrmacht-ului. Se pregătea ofensiva eliberării Basarabiei şi mai apoi înaintarea spre Stalingrad, pentru înfrângerea duşmanului roşu, bolşevic. Aviaţia sovietică făcea dese incursiuni de recunoaştere dar şi de bombardament asupra trupelor şi cazărmilor de la Iaşi şi din împrejurimi, fără a cauza însă mari pierderi. În această vreme, în Iaşi se aud focuri de armă în centrul oraşului şi pe str. Lăpuşneanu. Rafale trase, se spunea, de către neidentificaţi, presupuşi simpatizanţi sovietici, asupra trupelor româneşti şi germane. (Erau un fel de „terorişti”, a la decembrie 1989, după cum scrie istoricul Alex. Mihai Stoenescu în cartea sa „Armata, mareşalul şi evreii”).
Se răspândeşte prin oraş zvonul că bombardierele sovietice ar fi dirijate, de la sol de agenţi sovietici, comunişti evrei, care semnalizau luminos sau în alte moduri, inclusiv prin staţii radio. Pe fondul unui antisemitism cultivat sistematic şi cu succes cu decenii înainte la Iaşi, se găseşte imediat şi „vinovatul” care sabotează maşina de război, în populaţia evreiască. Pentru pedepsirea acelor evrei spioni comunişti se formează, la sfârşitul lui iunie 1941 grupuri de bătăuşi conduse de membrii legionari. Sunt alungaţi din propriile case oameni nevinovaţi, bătuţi, jefuiţi, omorâţi cu sânge rece. Autorităţile, împreună cu conducătorii trupelor germane ademenesc, cu diverse pretexte populaţia bărbătească evreiască în curtea Chesturii de poliţie. Aici, se deschide focul din diverse direcţii şi are loc un adevărat măcel. Bărbaţii rămaşi în viaţă, cîteva mii, sunt deportaţi. Îmbarcaţi în trenuri de marfă şi, pe o căldură de vară secetoasă, fără apă, unul lângă altul, ca sardelele într-o cutie, mai mult de jumătate din ei mor, asfixiaţi şi deshidrataţi. A fost o tragedie de neimaginat, o suferinţă enormă la care au fost supuşi oameni care nu aveau decât „vina” de a fi fost de altă credinţă. Şi totuşi, mulţi creştini ieşeni şi, spre cinstea lor şi preoţi ortodocşi au dat mărturii de onoare şi curaj credinţei lor, apărând pe aproapele nevinovat şi maltratat. Astfel, preotul de la Biserica „Sf. Gheorghe”- Lozonschi a adăpostit în biserică un grup de evrei hăituiţi pe străzi de bande de vagabonzi legionari. Părintele Paul Teodorescu de la Războieni care, la Târgu Frumos a scos dintr-o groapă comună, de sub o stivă cu cadavre ale evreilor sufocaţi şi însetaţi din „trenul morţii”, un tânăr care mai era încă în viaţă. Cel mai dramatic episod rămâne însă sacrificiul preotului Grigore Resmeriţă (Răzmeriţă) care, în drumul său de la sfânta biserică spre casă, seara, după vecernia la Sărbătoarea Sfinţilor „Petru şi Pavel”, pe strada Sărăriei din Iaşi s-a întâlnit cu un grup de oameni înspăimântaţi, fugăriţi de o bandă de bătăuşi („cetăţeni indignaţi”). Ca un adevărat părinte a întins larg braţele ocrotitoare asupra celor terorizaţi, sărind în ajutorul lor, încurajat fiind de autoritatea dată de calitatea şi ţinuta de preot al lui Hristos. Rezultatul? Urmăriţii evrei împreună cu apărătorul lor, preotul creştin ortodox Grigore Resmeriţă au căzut morţi pe caldarâm, bătuţi şi seceraţi de gloanţe.
Părintele Grigore avea doar 45 de ani, o soţie şi doi copii şcolari. Era învăţător apreciat la o şcoală primară din cartierul Socola şi preot slujitor la biserica „Sf. Ilie”, filială atunci a bisericii Talpalari. Astăzi această biserică nu mai există. A fost dărâmată de comunişti, pe locul ei s-au construit blocurile de locuinţe din centrul Iaşului. În anul 1954, după ce s-a demolat biserica filială cu hramul „Sf. Ilie” de pe strada V. Alecsandri nr. 9, ctitorită în jurul anului 1620 de către vel-logofătul Ionaşcu Ghenghea, Biserica Talpalari a primit şi hramul „Sf. Ilie”. Am găsit, în revista Mitropoliei pe anul 1941, un necrolog publicat la moartea părintelui Resmeriţă. În vremea când cenzura de război era cât se poate de vigilentă şi severă, în rîndurile necrologului nu se face nici un fel de referire sau aluzie la cauzele reale ale morţii preotului, adică asasinat. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu să găsesc în arhive şi să public aici, mai multe date despre viaţa şi personalitatea părintelui Grigore Resmeriţă. Nu pot însă, să nu-mi aduc aminte acum, din nou de alţi oameni ai bisericii lui Hristos care şi-au dat viaţa pentru aproapele lor evreu, atunci în nebunia anilor 40, creştini care sunt astăzi onoraţi ca sfinţi şi martiri ai creştinătăţii.
Citeam mai zilele trecute pe Internet, pe un forum, o remarcă a unui tânăr care mi-a mers la inimă dar care m-a şi întristat, totodată. Iat-o: „Oare cum s’o simţi acum preotul ortodox Răzmeriţă ucis în timpul pogromului de la Iaşi, prins de legionari în timp ce salva evrei, văzând că sfinţi au ajuns cei de la celălalt capăt al bâtei? Înainte să răspundeţi mai intraţi, mai priviţi, mai intraţi puţin în pământ de ruşine!”

Preot Grigore Resmeriţă (1896-1941)

Preot Grigore Resmeriţă (1896-1941)

+ PREOTUL GRIGORE RESMERIŢĂ

În noaptea de 28 spre 29 iunie anul 1941 s-a stins din viaţă în împrejurări cu totul tragice şi neaşteptate, Preotul Gr. Resmeriţă, institutor în Iaşi şi preot deservent al bisericii Sfântul Ilie. Vestea morţii lui în acea noapte de groază şi infern pentru toată creştinătatea din oraşul Iaşi, ne-a umplut sufletete de durere, dată fiind bunătatea lui ca om în societate şi vrednicia sa ca slujitor al bisericii şi al şcoalei.
Născut la 27 mai 1896 în satul Humuleşti din judeţul Neamţ, a urmat şcoala primară din suburbia Ţutuieni Târgul-Neamţ. Azi satul Humuleşti nu mai este o comună aparte ci a fost adăugat oraşului Târgul-Neamţ de care se desparte numai prin apa Ozanei. I-a fost deci dat, ca în copilăria lui să colinde aceleaşi drumuri şi meleaguri pe care le-a colindat şi marele nostru povestitor Ion Creangă. După ce a terminat şcoala primară, a fost adus la Iaşi, unde cu toată greutatea exemenelor de atunci a intrat în Seminarul „Veniamin Costache”.
Aici pe lângă o purtare exemplară, şi-a disputat în toţi anii locul I şi al II-lea din clasă. Martori sunt pentru aceasta vrednicii lui colegi de şcoală cari ca şi el fac astăzi cinste oraşului Iaşi: Dimitrie Gafiţeanu profesor şi directorul Seminarului pedagogic, Dimitrie Ciolan protoiereul jud. Iaşi, Ştefan Gheorghiu parohul bisericii „40 de Sfinţi”, Constantineanu şi Şuster asistenţi la Universitatea ieşeană.
Credincios drumului pe care a pornit, tânărul Resmeriţă, absolvent cu laude al Seminarului „Veniamin” s-a făcut preot la 22 aprilie 1919, în parohia Mărgineni jud. Neamţ; iar de la 1 mai 1920 s-a transferat la parohia Ghindăuani, satul de naştere al filosofului V. Conta. În anul 1923 s-a transferat din nou la parohia Răuceşti de Sus, jud. Neamţ, unde a stat 15 ani desfăşurând o muncă destul de rodnică. Credincioşii din Răuceşti nu vor uita niciodată că numai datorită bunătăţii, cuminţeniei şi vredniciei lui, au scăpat de buruiana otrăvitoare a stilismului, care într-o vreme năpădise aproape toate satele din împrejurimi. Acolo şi-a arătat el adevarata lui vrednicie de preot al ortodoxiei. Acolo a împodobit el biserica satului cu cea mai frumoasă pictură şi tot acolo prin munca lui ordonată de zi şi de noapte a cimentat în aşa fel zidirea spirituală a enoriaşilor săi, încât nici „porţile iadului” să nu o poată dărâma. El devenise într-o vreme, cînd satele clocoteau de nebunia stilistă, un fel de duhovnic şi conducător al regiunii. Ceilalţi preoţi se sfătuiau cu el şi îl chemau în ajutor pentru ca să-şi poată salva şi ei credincioşii de la pieire.
Din anul 1922 a luat şi diploma de învăţător şi de atunci a purtat cu cinste aceste două apostolate: al bisericii şi al şcoalei până în ziua morţii sale.
În anul 1938 pe data de 1 septembrie, preotul Grigore Resmeriţă se transferă ca institutor în oraşul Iaşi la şcoala primară Nr.11 Socola, iar ca preot la biserica Sf. Ilie. Şi aici, preotul Resmeriţă nu s-a desminţit. Acelaşi om înţelept, acelaşi spirit împăciuitor şi discret se strecoară pe străzile Iaşului cu multă grijă şi cu toată bunăcuviinţa să nu deranjeze pe cineva. A lăsat aici în Iaşi amintire plăcută între colegii săi de la şcoala primară; iar printre credincioşii din Iaşi şi din toate celelalte trei parohii de ţară pe care le-a păstorit, a lăsat amintirea unui adevărat preot ortodox. Printre preoţii din eparhia Moldovei şi mai ales printre preoţii din judeţul Neamţ unde a păstorit aproape 20 de ani, el lasă numai regrete. Un camarad bun şi un coleg sincer şi devotat ca el se întâlneşte destul de rar în viaţă.
El lasă în urma lui o soţie şi doi copii de şcoală destul de fragezi încă. Le lasă un nume bun şi o casă în Iaşi, clădită din strădania lui, pe care ei vor fi obligaţi să le păstreze ca un scump patrimoniu.
Diacon Ilie Gheorghiţă
(Necrolog apărut în revista „Mitropolia Moldovei”, An. XVII, nr. 9-11, sept-nov 1941 p. 526-528)

Cauza decesului, potrivit autorităţilor, a fost: “Împuşcat de necunoscuţi”

În registrele de stare civilă a municipiului Iaşi se află înregistrat, la actul nr. 1187 din 01.07.1941 decesul lui RESMERIŢĂ GRIGORE survenit la data de 29.06.1941, ora 1, “Împuşcat de necunoscuţi.”
Decedatul era născut la Humuleşti, la 27.05.1896, fiul lui Vasile şi Maria Resmeriţă, născută Vasiliu.
(Serviciul Stare Civilă. Iaşi, registrul decese, anul 1941)

Din păcate, actele constatatoare ale decesului lipsesc, păstrându-se doar registrul de stare civilă cu datele ce au fost înscrise pe certificatul de deces, eliberat văduvei EUGENIA RESMERIŢĂ, domiciliată în Iaşi, str. Sărăriei nr. 28 B. (atunci numerotarea străzii Sărăriei era de la deal la vale, nu cum este acum din Tg. Cucului spre Copou)
Potrivit tradiţiei orale din familia Resmeriţă, povestire transmisă până astăzi, preotul Grigore Resmeriţă ar fi fost maltratat şi ucis „accidental”(sic!) o dată şi împreună cu evreii care se adunaseră pentru rugăciune în Sinagoga Lumânărarilor de pe str. Sărăriei, nr. 33. Casa preotului Resmeriţă era situată chiar peste drum de Sinagogă, la nr. 29. În faptul serii, scos din casă de strigătele disperate ale evreilor hăituiţi şi maltrataţi, preotul care era roşcat şi purta barbă a fost confundat cu un evreu şi a avut aceiaşi soartă cu aceea a evreilor scoşi, cu forţa din Sinagogă. A fost bătut şi apoi împuşcat de antisemiţii legionari. Trupul preotul ar fi fost aruncat, împreună cu cele ale evreilor, într-o groapă comună. Cel mai probabil preotul Resmeriţă îşi doarme somnul de veci într-una din gropile comune de la Cimitirul Evreiesc din Păcurari.
În anul 1942, martie, 31 văduva preotului, Eugenia Resmeriţă face o plângere scrisă către Parchetul Iaşi în care cerea elucidarea circumstanţelor decesului soţului său. Este deschis un dosar cu nr. 6/1942, dosar care, între timp, a fost distrus sau s-a pierdut. (Vezi: Condica opis a Parchetului Iaşi, pe anul 1942, Arh. St. Iaşi)

Părintele Grigore Resmeriţă se înrudea cu diaconul şi învăţătorului Ion Creangă, marele nostru povestitor. Bunica lui, presvitera Maria Răzmiriţă, a fost vară dreaptă cu Creangă. Ea a fost soţia preotului Vasilie Răsmiriţă, mort în 1876 cu care a avut pe tatălui părintelui Grigore, Vasile Resmeriţă şi o fată, căsătorită cu preotul Gheorghe Creangă.
(Dumitru Furtună, Cuvinte şi mărturii despre Ion Creangă, Ed. Junimea, Iaşi, 1990 p. 108, 110)

Biserica cu hramul „Sfântul Ilie Tesviteanul”, proorocul Vechiului Testament, la care a fost preot slujitor părintele Grigore Resmeriţă a avut, de-a lungul secolelor o existenţă zbuciumată şi un destin dramatic, la fel cu cele ale părintelui. Biserica a fost abandonată, pe punctul de a fi dărâmată pe la sfârşitul veacului XIX , din nou resfinţită ca după război, să fie pusă la pământ, definitiv de către comunişti.
N.A. Bogdan, în monografia sa „Oraşul Iaşi”, face un scurt istoric al acestei biserici în care tânărul preot martir humuleştean, părintele Grigore Resmeriţă avea să aducă ultima sa rugăciune către Domnul, în seara zilei morţii lui năpraznice, sâmbătă spre 29 iunie 1941. Era vecernia marii sărbători a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel iar la evrei ziua de shabat şi începutul pogromului de la Iaşi.

Biserica "Sf. Ilie" din Iaşi la începutul sec. XX

Biserica "Sf. Ilie" din Iaşi la începutul sec. XX

„Biserica cu hramul Sf. Ilie (20 iulie), a fost şi ea calificată în vremuri mînăstire, şi se administra de egumeni greci pînă la secularizare. Nici o inscripţie nu arată pe fundatorii sei, sau cel puţin anul fundărei. Există numai un pomelnic în care sînt amintiţi „Miron Voevod, Irimia Movilă Voevod, Ecaterina Doamna, etc.„ Se zice a fi fost zidită de Vel-Logofătul Ionaşcu Ghenghe, cam prin anul 1620, şi mult timp i s-a zis Biserica Gheanghei. Unii cred că această biserică trebuie să fie construită de Miron-Bîrnovski-Vodă, sau mai veche chiar decît de pe vremea lui. Deasupra uşei de intrarea fost o piatră, probabil cu o inscripţie; dar călugării greci, în mod aproape sistematic, au făcut să dispară mai toate urmele ce arătau vechimea, sau pe fundatorii adevăraţi ai monumentelor noastre sfinte.
Nu avea nici o carte sau odor sfînt de valoare istorică, afară de un talger de argint, cu inscripţia 1762, donat de breasla blănarilor, ce se închinau la această biserică, şi care, după un vechi hrisov, era îndatorată a întreţine cheltuiala bisericii neavînd absolut nici un venit, cu toate că înainte de secularizare a avut averi mari şi Statul nedînd nici un ajutor, nu se face slujbă în acest locaş sfînt încă de vreo şaptesprezece ani; are trebuinţă de mari reparaţii, fiind în unele părţi chiar dărîmată, de un fost preot al acestei biserici, sub motiv de reparaţie.
Acum se spune că însuşi Mitropolitul Moldovei ar fi hotărît să se dărîme acest sfînt locaş, iar în locul-i să se facă nişte dugheni de expoziţie şi vînzare a unor produse din mînăstirile de maici.
(N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi: Monografie istorică şi socială, ilustrată, Tip. Naţională, Iaşi, 1914 p. 212)

Până a veni la Iaşi, în anul 1938, părintele Grigore a vieţuit şi păstorit în satul Răuceşti din judeţul Neamţ.
La Răuceşti de Sus părintele Resmeriţă a fost un vrednic învăţător nu numai preot. În 1919 deschide în casele sale o şcoală primară care funţionează până în anul 1926. Preotul Grigore Resmeriţă a fost un bun gospodar şi cântareţ. La Biserica „Sf. Nicolae” din Răuceşti de Sus, la care slujea, în vremea sa s-a făcut pictura. Pictura este una din cele mai frumoase din împrejurimi şi se datorează profesorului pictor Vasile A. Gheorghiţă şi ajutorului său, acel zugrav de biserici, ţăranul C. Popescu, din Valea Seacă.

Biserica cu hramul „Sf. Nicolae” din Răuceşti înălţată în 1893, la care a slujit părintele Resmeriţă. În faţă, se înalţă troiţa închinată eroilor căzuţi pentru patrie în primul şi al doilea Război mondial. Troiţa, ridicată în 1948, se înalţă cu cinci braţe şi cu un număr mare de cruci, de mărimi şi culori diferite având un acoperiş în patru ape construit în stil tradiţional.
Ioan Vrînceanu, dascăl mulţi ani la biserica din Răuceşti unde a slujit părintele Resmeriţă, astăzi trecut de 84 de ani, îşi aduce aminte cu mare emoţie de fostul său învăţător, pe care l-a avut la clasele primare. Avea vreo 10 ani în 1936 când, colegă de bancă, în clasa a treia, o avea chiar pe fata părintelui, Lilica Resmeriţă. „Părintele mai avea un băiat, mai mic decât fiica sa şi era un om tare bun” – mi-a spus, prin telefon, dl. Vrînceanu. Ştie că a murit în Iaşi, omorât de legionari şi că a fost îngropat tot la Iaşi. Altceva nu-şi mai aduce aminte de el. Fotografia care-l arată pe părintele Resmeriţă în faţa bisericii este a lui şi a fost făcută în anul 1937 alături de un grup de credincioşi din sat, după slujbă.
Dintr-o altă conversaţie, tot telefonică, de astă dată cu autorul monografiei satului Răuceşti, dl Dumitru Stan, printre altele, dnia sa mi-a spus că în perioada comunistă memoria părintelui Grigore Resmeriţă a fost dată voit uitării şi chiar pusă la idex. Probabil pentru că numele său se confunda cu numele altei persoane care a trăit în aceiaşi perioadă, Alex. Resmeriţă, profesor de la T. Severin, un foarte cunoscut, în perioada acelor ani, teoretician al ideilor legionare şi antisemite. Cărţile acestuia din urmă circulă astăzi, pe diverse site-uri şi sunt considerate „încă de actualitate” de către apologeţii naţionalismului de pe la noi.

Note:
Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”; semnătura referatului este ilizibilă.(Documentul Braunstein) În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, New-York, 1985-1986, doc. 3 p. 41
Mitropolia Moldovei, An. XVII, nr. 9-11, sept-nov 1941 p. 526-528
Anuarul Arhiepiscopiei Iaşilor, Mitropolia Moldovei, pe anul 1930, Tip. Monasterei Neamţu, 1930 p. 156
Petculescu, Constantin, Atitudini antifasciste în opinia publică din România 1933-1944 În: Anale de istorie, An. XXXV, nr. 3, 1989 p.117
Dinu C. Giurescu, Evreii din România în anii 1940-1941 În: Istoria Românilor, vol. IX, Ed Enciclopedica , Buc., 2008 p.396-398
A. Kareţki, M. Covaci, Zile însîngerate la Iaşi 1941, Ed. Politică, Buc., 1978 p. 98
Brînduşa Costache,…, Problema evreiască în Romania modernă. Atitudinea BOR În: Tabor, nr.5, aug 2010
Leon Eşanu, Aspecte din desfăşurarea pogromului de la Iaşi În: Studia et Acta Istoriae Judaeorum Romaniae, vol. VII, Hasefer, 2002 p. 255-256
Dumitru, Stan, Război blestemat, Ed. “Cetatea Doamnei”, P. Neamţ, 2009 p. 307, 321, foto la p 365
Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Ed. Hasefer, Buc., 2006 p. 122-123 p Teodorescu , p. 114
Stoenescu, Alex Mihai, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a 2-a, rev. şi adăugită, Ed. Rao, Buc., 2010

Sinagoga Lumânarari, în anul 1939 era situată pe str. Sărăriei 33 , clădirea fiind cumpărată în anul 1907. (H. Gherner, B. Wachtel, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, 1939)

7 Răspunsuri to “Grigore Resmeriţă (1896-1941) – preot martir”

  1. Culai Says:

    Meleagurile de baştină şi de nemţean apostolat ale preotului Grigore Resmeriţă/Răzmeriţă sunt aproape identice cu ale părinţilor mai vestitului Virgil Gheorghiu, slujitor orthodox şi ctitor de cultură moldavă-n buricul Parisului.
    Meleagurile de baştină ale preotului Resmeriţă/Răzmeriţă le-am străbătut şi eu, într-o vreme, frecvent. În unele locuri, doar pasager de-o zi-două. La mânăstirenii megieşi cu Humuleştii – cei 3 ani ai stagiaturii. Fiind între 1973-76, fusesem luat în vizor de vigilenţi şi pentru că voiam să cumpăr o Biblie… Un mare păcat în acele vremi când pe Dumnezeu trebuia să-l ascunzi adânc în sân, în cuget… Iar locaşurile Sale să le vizitezi doar ca „obiective turistice”.
    Am cunoscut câţiva urmaşi Răzmeriţă/Resmeriţă şi Gheorghiţă pe acele meleaguri nemţene. Iar legende despre înaintaşii lor, doar de la copiii satelor, ca mai sinceri şi mai deschişi, decât părinţii lor. Din păcate, le-am uitat pe toate. Însă, reţin aerul de religiozitate şi respect ce respira din povestirile lor.
    La Ghindăoani, într-o vară, m-am chinuit să culeg cireşe amare dintr-un pom de două ori cât casa, gospodărească, a acelor urmaşi R. care au continuat tradiţia apostolică, risipindu-se prin toată Moldova. Ştiam, din acea familie ghindăoană, o descendentă ajunsă profesoară de matematici la Piatra… De la dânsa am aflat că nu toţi sunt aceeaşi rădăcină de soi.
    Unul, în acelaşi nume, mi-a fost director, dar n-avea nimic de legendă, decât pidosnicia şi o falsă bonomie. Printre alte notorii pozne, roadele lotului agricol le punea în saci pentru inspectorul teritorial, plătind din buzunarul propriu, cât credea el de cuviinţă, la „fondul pionierilor”… Asta, în timp ce „veneticii” ca mine, cu chirie pe la inospitaliere gazde loco, trebuiau să se aprovizioneze pentru iarnă din piaţa târgului de sub cetate (cam 10 km dus-întors), în loc să fie înlesniţi ca ei să aibă dreptul de a cumpăra acele câteva produse ale câmpului, la care şi ei osteneau, alături de elevi.
    Iar între fântânile ce erau – în buna tradiţie a locului – „la drum”, doar a lui era numai a lui, cu gard şi cu poarta înzăvorâtă… Mizerii de viaţă veţi spune, dar dureroase pentru un „venetic” trecător pe acolo.
    Iată de ce folosesc ambele variante: să se facă dihotomia între nume şi renume.
    Pe lângă casa învăţătorului local Gheorghiţă, la bifurcaţia care dădea în prundul imens, deşertic al râului Neamţu, treceam zilnic. Însă, nu l-am cunoscut niciodată, fiind bolnav şi pensionar. Se spunea că avea copii ajunşi bine în capitală, prin unele ministere.
    De fapt, acolo, mai toţi preoţii (ca şi unii profesori) erau navetişti la oraş. Cel puţin, profesorii n-aveau locuinţă, nici măcar de serviciu… Poate de aceea cultul apostolilior loco era aproape (de) neştirbit. Şi mai toţi directorii de şcoli rurale – încă învăţătorii!
    Oricum, acele meleaguri îşi pierduseră de multişor aura pitorescului crengian. Prundul Ozanei era colmatat de reziduurile aruncate de cauciucari şi gaterişti la voia-ntâmplării. Iar fetele locului aveau un singur scop în viaţă: să-şi strângă suficientă zestre pe care s-o ofere vreunui seminarist de la SMV, care să-şi vâneze astfel o parohie… Idealul băieţilor: popia sau milităria. În disperare, se alegeau cu cauciucăritul, şi acela bănos şi deloc păgubos. Dacă-şi dădeau din imprudenţă, din beţie (că beau de stingeau de sâmbătă seara, până luni în zori) foc la casă, în două săptămâni o aveau ridicată la loc, din temelii la crucea acoperişului; iar, în numai doi ani, erau şi mai bogaţi… Ciclic!
    Vă veţi întreba: ce are aface povestirea aceasta cu eroul de la 1941?… Păi, ăştia i-au fost – majoritari – epigonii zonali!… Şi, se va mai şti că stilismul n-a fost eradicat nicăieri pe acele meleaguri şi că prozelitismul s-a perpetuat, ca şi tradiţia. Şi, făcând haz de necaz: un stareţ de secu ce nu-şi mai încăpea în straie şi odăjdii, invitat cu salamalecuri la o şedinţă „deschisă”, s-a apucat să ne certe pe noi, cadrele didactice, că nu facem destulă propagandă… Nu atee, cum era în firea statului de atunci, ci împotriva stilismului… N-am avut ce face şi l-am întrebat: cu ce să se mai ocupe atunci călugării săi, preoţimea în funcţie, dacă profesorii le-ar face şi treaba aceasta… Mi-am rădicat în chică şi ateii, şi orthodicşii… Stiliştii lipseau, fiindcă lor li se oprea să participe la alte întruniri, decât cele de strict cult. Dar, au aflat, şi au început să mă salute de departe, zâmbindu-mi cu inima…
    N. Ateu
    PS: Dacă va considera gazda că acest comentariu nu-şi are aici locul, poate dispune cum va crede de cuviinţă. N-am să mă supăr, că n-am de ce. N-am să-l pierd, căci l-am salvat. Trăiască ITul!

  2. DanutM Says:

    George, mulţumesc frumos pentru acest text de suflet. Îţi scriu din Israel. Nu ştiu dacă numele acestui vrednic slujitor al lui Cristos este trecut la Yad Vashem, în rândul celor „drepţi între neamuri”, dar ar merita pe deplin această cinste.
    Dumnezeu să-ţi răsplătească strădania de a aduce la lumină eroismul unora dintre români, în contrast atât de aspru cu nevoinţa ierarhiei ortodoxe de a-şi asuma vinovăţia şi a cere iertare pentru implicarea unora dintre clericii şi monahii ei în crimele ati-evreieşti de la Iaşi.
    Fie ca Dumnezeu să odihnească cu bucurie pe acest preot vrednic şi să judece cu cea mai mare asprime, spre pocăinţă şi îndreptare pe cei care încearcă încă să justifice crimele legionare.

  3. Gheorghe Samoilă Says:

    Din păcate, părintele martir Grigore Răzmeriţă nu se află, încă, printre românii „Drepţi între popoare” pentru că nu a avut cine să-i facă toate hârtiile necesare la Yad Vashem. În schimb, ne plângem că avem prea puţini „Drepţi între popoare”, comparativ cu alte naţii. Singurul preot ortodox român, recunoscut ca „Drept între popoare” este părintele Gheorghe Petre care, dacă mai este în viaţă a trecut, de mult de 100 de ani. El a primit diploma şi medalia de „Drept între popoare” în anul 2004, la vârsta de 96 de ani, în cadrul unei ceremonii deosebite la Patriarhia României. Preotul Gheorghe Petre a fost şi un recunoscut savant arheolog prin lucrările pe care le-a publicat.
    În 1942, Episcopia Râmnicului l-a trimis în Transnistria, ca preot misionar. A fost repartizat în parohia Savoro din ţinutul Golta (Pervomansk), pe Bug. Aici preotul misionar Gheorghe Petre a devenit legătura cu lumea a celor din ghetouri. Le aducea din ţară pachete şi bani şi ducea, la schimb, scrisori pline de disperare. Îl impresionau lacrimile de mulţumire ale evreilor deportaţi, mizeria în care trăiau, dar, cel mai tare, faptul că ei ştiau că merg spre moarte.
    Revenind la drama părintelui Grigore Răzmeriţă, asasinat pe str. Sărăriei din Iaşi, în anul 1941 nu ar fi rău ca şi noi, aici, să-i aducem un semn de recunoştinţă, de veşnică pomenire. Mă gândesc, că la români, în cazuri de moarte năpraznică, pe acel loc se înalţă o cruce, o troiţă, un monument. Este o idee doar şi, nici nu ar costa o… avere. O cruce simplă, din lemn pe care să fie scris, pe o placă, să spunem: „Pe această stradă, la 28 iunie 1941, în zilele pogromului, Preotul Grigore Resmeriţă a fost ucis alături de mai mulţi concetăţeni evrei, în încercarea de a-i apăra de furia legionară.”

  4. Culai Says:

    O idee bună aceea a cenotafului. Să vedem ce comunitate o va îmbrăţişa, într-o lume în care se glorifică ne-omenia, dezmăţul, minciuna.

  5. Grigore Răzmeriţă (1896-1941) – preot martir « Frgheorghe’s Blog « Persona Says:

    […] Grigore Răzmeriţă (1896-1941) – preot martir « Frgheorghe’s Blog. […]

  6. vali Says:

    Intr-adevar, trist ca nu se vorbeste mai mult despre jertfa acestui preot…S-a vorbit despre altii care au luat apararea evreilor in acele momente: doamna Agarici, regina mama, etc. Grigore Razmerita ar trebui sa fie si el la fel de cinstit, asemenea acestor oameni curajosi, mai ales ca a platit pentru incercarea lui de a proteja pe acei evrei cu propria viata. Trist si faptul ca necrologul din revista Mitropoliei, altfel extrem de laudativ in ce priveste viata si personalitatea lui, nu sopteste nimic despre circumstantele in care a murit…Ce sa-i faci, deseori oamenii sunt sub vremuri, nu deasupra vremurilor…

  7. C.A. Muresan Says:

    Mulțumesc pentru acest articol. L-am găsit după o discuție cu mătușa mea, Virginia, despre familia ei și a mamei mele, care, din păcate, nu mai este lângă noi. Bunica mea, Elena Răzmeriță(sau Resmeriță) căsătorită Georgescu ,era singura soră a preotului Grigore Resmeriță. Din păcate, cât suntem copii, nu avem prea multă răbdare să ascultăm poveștile bunicilor despre viața lor și a celor apropiați, iar atunci când am vrea să cunoaștem mai multe despre familie și strămoși , nu mai sunt lângă noi cei care ar putea să ne povestească. De aceea, vă doresc mult succes în cercetările pe care le faceți, să vă ajute Dumnezeu să terminați ce ați început.
    Cu respect,
    C. A. Mureșan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: