Vreau sa ma`nsor!

Mi se intimpla, nu de putine ori, sa fiu intrebat:“sunteti casatorit?” si, nedumerit de raspunsul negativ primit, interlocutorul cere lamuriri: “si de ce nu v-ati casatorit?” …. Sunt si persoane singure care, se lamenteaza celor din jur: “Vreau sa ma casatoresc!” sau, pe o tonalitate tragica: “Nimeni nu ma vrea, ce sa ma fac?!”
Pe Ionica, l-am cunoscut, la institutia la care ma angajasem, in urma cu vreo cincisprezece ani. Tinar, „citit”, cam la 30 si ceva de ani, pedant, inalt, slab si firav, cu mustata neagra, deasa si ingrijita, cu ochi patrunzatori, micsorati de preamultele dioptrii ale lentilele ochelarilor, venea la serviciu cu reviste pentru militari, “Top Gun”, pe care facea sublinieri cu creioanele sale colorate, orinduite intr-un penar, cu fermoar. Dimineata, abia ajuns la serviciu, aseza meticulos, pe masa, multimea de creioane si pixuri colorate, sticluta cu cafea, iar la piciorul mesei sprijinea, cu grija, geanta cu pachetelul de mancare, pus de mama, de acasa. Un coleg cumsecade, cu tabieturi de functionar morocanos de care nu aveam a ma plinge. Cu studii medii, fiu de universitari, ramas orfan de tata inainte de a-si lua bacalaureatul, Ionica realiza ca venise timpul sa faca pasul spre insuratoare. Din cind in cind imi mai spunea de ale lui. Povestea de cei doi catei Kuchi si Puffi si, ca semn de incredere, ma imbia cu o sticluta, asemenea la infatisare cu cea de cafea, scoasa cu mare atentie din geanta de la piciorul mesei, spunindu-mi, abia soptit:”luati, niste cognac facut de mama-n casa!”. Asa a inceput sa-mi vorbeasca si de dorinta lui cea mai mare. “Vreau sa ma`nsor, domnu` George dar, nu gasesc o fata sa-i placa si mamei, ce sa fac?” Pe aceasta tema am discutat multa vreme incurajindu-l sa incerce si la matrimoniale, pe internet sau la ziar. Nici un rezultat. I-am spus apoi sa se roage, sa posteasca sau sa merga la un preot, sa-i citeasca de „dezlegare de cununie”. Asa, o matusa, Dumnezeu sa o ierte, ca a plecat la Domnul, de Sf Neculai trecut, s-a rugat pentru maritis de la varsta de 20 de ani timp de vreo alti 20 de ani. A postit, a mers pe la multe biserici si manastiri pentru rugaciuni si, s-a maritat la virsta de peste 45 de ani, cu prima ei iubire din sat care, Domne fereste, infundase puscaria, vreo 20 de ani. In ultima instanta am incercat sa-l sustin pe Ionica, in demersul sau matrimonial, povestindu-i nuvela lui Alberto Moravia, “Stirpitura”, nuvela pe care o voi reda, citeva rinduri mai jos.
Au trecut mai bine de 10 ani de cind trageam, impreuna cu Ionica, la serviciu, cite un git de “cognac facut de mama-n casa”. Distinsa sa mama, doctor in stiinte medicale, s-a stins, plecand la odihna vesnica iar Ionica al ei, ramas cu datorii, inclusiv la intretinere, vinde casa, printr-o firma de imobiliare, pentru a-si lua o garsoniera si a face, astfel, rost de banii pentru facturile restante. Intra pe mina unor escroci si, ramine si fara casa si fara bani. Descurajat, umilit, neputind suporta realitatea, au urmat caderea in deznadejde, refugiul in alcool, pierderea slujbei. Acum, se plimba prin oras, de aiurea, cu o sacosa de plastic in mana. Oameni de omenie l-au ajutat sa obtina o pensie sociala si, este gazduit, intr-o camera de camin muncitoresc, prin bunavointa altor oameni cu suflet. Un avocat, cu dragoste de Hristos, a incercat sa recupereze ceva din agoniseala de o viata a familiei sale dar, in zadar. Cu mafia imobiliara nu te poti lupta, in Romania. Escrocii stiu sa faca actele foarte bine, in favoarea lor.
Poate, daca Ionica ar fi intilnit-o pe Ida, (personajul feminin al nuvelei lui Moravia) altcumva ar fi stat lucrurile, acum. Lectura placuta!

*

Starpitura! de Alberto Moravia

Niciodata nu poti sa stii prea bine cine esti, nici cine sunt cei mai prejos decit tine sau cei superiori tie. In ceea ce ma priveste, exageram in sensul a ma socoti cel mai rau dintre toti. Drept e ca n-am venit pe lume cladit din fier, ci mai degraba din pamint, ca o oala. Dar eu ma consideram de sticla , ba chiar de cristal, si asta era exagerarea. Ma simteam descurajat. Deseori imi spuneam: ” sa trecem in revista calitatile”. Asadar, forta fizica: zero; sint scund, strimb, rahitic, cu picioarele si mainile ca doua vreascuri – un paianjen; inteligenta: ceva mai putin decit zero, din moment ce , dintr-atitea meserii, nu am reusit sa ajung mai mult decit rindas la bucataria hotelului; frumusete: si mai putin decit zero; am o figura prelungita si galbejita, iar ochii ca ai unui caine care fuge….un nas care pare facut pentru o fata de doua ori mai mare decit a mea, gros si lung, de pare ca se lasa in jos, ca apoi, la virf, s-o ia in sus ca o sopirla care isi ridica botul. Alte calitati, ca de exemplu: curaj, spontaneitate, farmec personal, atractie…e mai bine nici sa mai vorbim. Evident ca tinind de asemnea pareri personale, ma feream sa fac curte femeiilor. Singura pe care indraznisem sa o acostez, o camerista din hotel, ma pusese la punct cu cuvintul care mi se potrivea cel mai bine: ”Strirpitura!”. De aceea, incet-incet, ma convinsesem ca nu valoram nimic si ca cel mai cuminte lucru pentru mine era sa stau linistit, la locul meu, intr-un colt, incit sa nu supar pe nimeni.
Cine trece in primele ore ale dupa-amiezii pe strada din spatele hotelului unde lucrez, va vedea un sir de ferestre deschise la nivelul strazii, dinspre care vine un miros puternic de laturi de la vase. Privind atent la intunericul dinauntru, va putea sa vada si vrafurile de farfurii, unele peste altele, asezate in teancuri pina la tavan, pe mese si pe marmura de la spalatorul de vase. Ei bine, acolo era coltisorul meu, unghiul de viata pe care mi-l alesesem ca sa nu bat la ochi.. . Dar ce inseamna destinul! La orice m-as fi asteptat, afara de faptul ca tocmai in coltul acela, vreau sa zic in bucataria aceea, sa vina cineva, sa dea de mine, si sa ma culeaga ca pe o floare ascunsa in iarba. Aceasta a fost Ida, noua rindasoaica venita in locul Gildei, care ramasesera insarcinata. Printre femei, Ida era exact ceea ce eu eram printre barbati: o stirpitura. La fel ca mine de scurta, slabuta, strimba, fara haz. Dar cu temperament, neastimparata, vesela — o dracoaica. Iute am devenit prieteni, pentru ca amindoi stateam in picioare in fata acelorasi farfurii, acelorasi ape soioase; apoi, dintr-o vorba intr-alta, ma facu s-o invit la cinema intr-una din duminici. O invitasem din gentilete, asa ca m-a surprins cind, in intunericul din sala, ea imi lua mina, trecindu-si cele cinci degete ale miinii ei printre degetele mele. M-am gindit la vreo greseala, si am incercat sa mi-o desprind, dar ea-mi sopti sa stau linistit, ce vedeam rau intr-o stringere de mina? Dupa aceea, la iesire, imi marturisi ca de fapt ea ma remarcase de mult timp, chiar din ziua in care fusese angajata la hotel; ca de atunci nu facuse altceva decit sa se gindeasca la mine, si ca acum spera ca tineam si eu putin la ea fiindca ea, fara de mine nu mai putea trai. Era pentru prima data cind o femeie, fie ea si o femeie ca Ida, imi spunea asemenea lucruri, asa ca mi-am pierdut capul. I-am raspuns tot ce voia ea, poate si mai mult.
Am ramas, insa, tare uimit, si, cu toate ca ea continua sa-mi repete ca e nebuna dupa mine, nu eram in stare sa ma conving de asta. Asa ca, si in alte dati in care ieseam impreuna, aduceam deseori vorba despre acest subiect, putin din dorinta de a o auzi vorbind, putin din cauza neincrederii pe care o aveam:
– Dar spune-mi, te rog, pot sa stiu si eu ce ai gasit la mine ? Cum de ma iubesti ?
– Ce credeti? Ida ma lua de brat cu amindoua miinile, isi ridica spre mine o privire pierduta si-mi raspundea
– Te iubesc pentru ca ai toate calitatile…pentru mine tu esti perfectiunea pe pamint.
– Repetam neincrezator:
– Toate calitatile?! Ia te uita! Si eu care nu stiam!
– Da, toate…in primul rind esti frumos….
– Imi venea sa rid, marturisesc…si spuneam:
– Frumos…eu? Dar m-ai privit bine ?
– Cum sa nu te privesc?…nu fac altceva decit sa te privesc intr-una.
– Dar nasul meu? Te-ai uitat vreodata la el ?
– Este tocmai nasul care-mi place! raspundea ea prinzindu-mi-l cu doua degete si scuturindu-l ca pe un clopotel. Nasul, nasul…nu stiu ce n-as face pentru nasul asta! Apoi adauga: Si, pe urma, esti destept!
– Destept, eu ?! dar toti spun ca sunt un prost.
– O spun din invidie, raspundea ea cu intelepciune feminina, dar tu esti inteligent, foarte inteligent…cind vorbesti tu, te ascult cu gura cascata…esti persoana cea mai inteligenta pe care am cunoscut-o, vreodata!
– Totusi, nu vei spune, reluam eu dupa o clipa, ca sunt un barbat voinic..asta n-o mai poti sustine!Dar ea, cu inflacarare:
– Da, esti foarte voinic..foarte, foarte!
Asta era atit de gogonata, ca pentru o clipa am ramas fara replica. Ea a reluat:
– Si, apoi, vrei sa ti-o spun ? Ai un nu stiu ce care-mi place foarte mult. Am intrebat-o:
– Dar ce e asta, “nu stiu ce “, se poate stii ?
– Cum as putea sa-ti explic, raspundea ea, poate glasul, expresia, felul in care te misti… Fara indoiala ca nimeni nu are felul tau de a se misca.
Evident ca un timp n-am crezut-o si o puneam sa-mi repete toate vorbele astea numai pentru ca ma distra sa le pun fata-n fata cu ceea ce gindisem intotdeauna despre mine dar, ascultind-o azi, ascultind-o miine, marturisesc ca a inceput sa mi se urce la cap. Citeodata imi spuneam:”Si daca ar fi adevarat?” Nu pot spune ca m-as fi crezut intr-adevar altfel din punct de vedere fizic decit asa cum ma crezusem pina atunci; totusi, vorbele Idei in legatura cu “ai nu stiu ce” imi dadeau de gindit. In cuvintele ei, sinteam eu ca sta cheia intregului mister. Pentru “acel nu stiu ce“, din cite stiam, se indragosteau femeile de cocosati, de pitici, de batrini, pina si de monstrii. Si atunci de ce n-as fi putut sa plac si eu unei femei, mai ales ca nu eram nici cocosat, nici pitic, nici batrin si nici monstru ?
Intr-una din zilele acelea, Ida si cu mine ne-am hotarit sa mergem sa vedem un circ care-si instalase cortul in fata Parcului arheologic. Amindoi eram foarte veseli. Cind am ajuns sub cortul imens al circului, ne-am asezat pe niste locuri mai ieftine, strinsi unul linga altul, brat la brat. Alaturi de mine era o femeie blonda, masiva, tinara si voinica, si cu ea, pe un loc ceva mai jos, un tinar brun, voinic si inalt, tip de marinar sau de sportiv. Ma gindeam ca perechea aceea era una din perechile de care se putea spune ca era reusita. Apoi am uitat de ei si mi-am concentrat toata atentia la spectacol. Arena, acoperita cu nisip galben, era inca pustie, doar in fund se vedea tribuna orchestrei de muzicanti in uniforme rosii, toata numai alamuri si flaute, care nu mai contenea cintind marsuri razboinice. In sfirsit, intrara patru clovni, doi pitici si doi mai ihnalti, dati cu faina pe fata si imbracati in niste pantaloni foarte largi; facura atitea tumbe si atitea caraghioslicuri, tragindu-si palme si picioare, incit Ida, de atita ris, aproape ca se inecase. Dupa asta, orchestra ataca un fel de mars vioi, si veni rindul cailor, sase in total, trei suri, cu valtrapuri, si trei albi care au inceput sa faca ocolul arenei foarte ascultatori, in timp ce in mijloc, dresorul imbracat din cap pina-n picioare in rosu si auriu, pocnea dintr-un bici lung. O femeie intr-o fustita de voal, si cu ciorapi albi, intra in pas de dans, se prinse cu miinile de saua unuia din cai si incepu sa sara de pe sa si sa se arunce iar pe ea, in timp ce caii continuau sa se invirteasca mai intii in trap si apoi in galop. Dupa ce au iesit caii, s-au intors iar paiatele, sa mai faca tumbe si sa mai dea cite un picior; apoi veni o familie de trapezisti: tata, mama si copilul, toti trei imbracati in maiouri albastre, toti trei musculosi, mai ales copilul. Batura din palme si, hop! Iata-i catarindu-se pe o funie cu noduri, sus-sus pina in tavanul circului. Acolo incepura sa-si trimita unul altuia trapeze zburatoare, prinzindu-se de ele cind cu miinile, cind cu picioarele si aruncindu-si copilul de colo pina colo, ca pe o minge. Plin de admiratie m-am adresat Idei:
– Uite, sa stii ca mi-ar placea sa fiu un trapezist…Mi-ar placea sa ma arunc in gol si apoi sa ma prind de trapez cu picioarele.
Ca de obicei, Ida se strinse mai mult linga mine, raspunzindu-mi cu un ton de adoratie:
– Totul depinde de exercitiu…daca ai face exercitii, si tu ai reusi!
Blonda se uita la noi, apoi ii sopti ceva la urechea celui care o insotea. Amindoi incepura sa rida. Dupa trapezisti, veni rindul punctului de atractie numarul unu: leii. Intrara mai multi tineri in jachete rosii si rasucira covorul care servise trapezistilor; fara sa-si dea seama, infasurara inauntru si pe unul din clovni; Ida, vazind cum rasare din nou mutra aceea plina de faina din rotocolul covorului, nu lipsi mult sa cada jos de pe scaun de atita ris. Sprinteni, tinerii aceia instalasera in mijlocul arenei o cusca mare, nichelata toata; apoi in batai de tobe, iata ca apare printr-o portita capatina imensa, roscata a unui leu. In total intrara cinci lei si o leoaica, cu o infatisare fioroasa, care incepu indata sa raga. La urma veni imblinzitorul, un omulet politicos si ceremonios, imbracat intr-o jacheta verde cu fireturi de aur, care facu citeva plecaciuni publicului, agitind in mina un bici scurt de calaret iar in cealalta un baston cu cirlig, la fel cu cele care servesc pentru trasul obloanelor la pravalii. Leii se invirteau in jurul lui, racnind. El se apleca linistit si zimbitor; in sfirsit, se intoarse inspre lei si, dindu-le lovituri cu bastonul cu cirlig in partea de dinapoi, ii sili sa sara unul dupa altul pe niste taburete mici, dispuse anume in sir, in fundul custii. Bietele animale, ghemuite, pe taburetele acelea mici, ca pentru pisici, rageau, aratindu-si coltii. Unuii dintre lei, in clipa in care imblinzitorul ii atingea cu bastonul, ridica spre el o laba. Ii atingea cu bastonul, ridicau spre el o laba, de care acesta se ferea printr-o pirueta.
– Acum o sa-l inghita! Imi sopti Ida, stringindu-mi bratul.
Se auzi un rapait de tobe; imblinzitorul se apropie de un leu mai batrin decit ceilalti, care parea mort de somn si nu ragea: ii deschise gura si isi baga capul inauntru de trei ori, la rind. In timp ce aplauzele rasunau in ropote, i-am spus Idei:
– Poate n-ai sa ma crezi…dar eu as fi in stare sa patrund in cusca aceea si sa-mi bag si eu capul in gura leului.
Ea, plina de admiratie, indesindu-se mai mult in mine:
– Stiu ca ai fi in stare si de asta. La vorbele ei femeia blonda si tinarul sportiv izbucnira in ris, privindu-ne cu subinteles. De data asta nu ne mai puteam preface ca nu ne dam seama ca rideu de noi, si Ida enervata, imi murmura:
– Rid de noi..De ce nu le spui ca sunt prost crescuti ?
Dar in clipa aceea se auzi clopotelul, si toti se ridicara, in timp ce leii se retrageau, cu capul in jos, prin aceiasi portita. Se sfirsise prima parte a spectacolului. In pauza am iesit din circ; cei doi mergeau in fata noastra. Ida, indirjita, nu inceta sa-mi sopteasca:
– Trebuie sa le spui ca amindoi sunt niste prostcrescuti…Daca nu o faci, esti las! Si eu, jignit in amorul meu propriu m-am hotarit sa-l infrunt. In afara circului, era o baraca mare, unde contra taxa, se putea vizita animalele circului: de o parte , un sir de custi cu animale salbatice, de partea cealalta, pe paie, in libertate, animalele domestic, cum s-ar zice: zebre, elefanti, cai si caini. Aceasta baraca era aproape in intuneric, totusi, de cum am intrat, i-am deslusit in penumbra pe cei doi care se uitau atenti la cusca ursului. Femeia blonda se apleca sa priveasca ursul care statea ghemuit, dormind in sfinta pace, cu spinarea paroasa sprijinita de bare, iar barbatul o tinea de brat. M-am dus direct la el si, cu o voce hotarita, i-am spus:
– Ia spune, dumneata…nu cumva adineauri, rideati de noi?
El abia se intoarse si-mi raspunse fara sa sovaie:
-Nici gind, rideam de o broasca fiindca isi dadea aere de bou.
-Cu alte cuvinte, eu as fi o broasca ?
-Abia a iesit puiul din gaoace, si se si crede gaina !
Ida ma stringea cu o mina de brat, si eu, cu glasul ridicat, i-am raspuns:
-Stii ce esti dumneata ? Esti un netot si un badaran!
El imi raspunse, imediat cu brutalitate:
-Ce naiba, acum si puricii au prins glas?!
La vorbele lui, femeia incepu sa rida; atunci Ida, scoasa din sarite, interveni:
-Nu prea e de ris,…si, apoi, in loc sa rizi, ai face mai bines a nu te mai inghesui atita in barbatul meu! Ce, crezi ca nu te-am vazut ? N-ai facut altceva decit sa te indesi in el.
Am ramas uimit, pentru ca eu nu-mi dadusem seama. Cel mult, fiind alaturi de mine, probabil ca m-a atins cu cotul. Pe buna dreptate, indignata, femeia i-a raspuns:
-Dar esti proasta de-a binelea, fata draga!
-Nu, nu sunt proasta, te-am vazut bine cum te tot indesai in el.
-Da ce crezi tu, ce-mi pasa mie de o stirpitura ca barbatul tau ?! Acum vorbea cu dispret.
-Daca ar fi sa ma indes in cineva, atunci m-as indesa intr-un barbat adevarat. Uite aici un adevarat barbat! Si, spunind asta, il apuca de brat pe prietenul ei, asa cum se apuca in mezelarie o bucata de sunca pe care vrei sa o arati clientului. Iata bratul in care m-as indesea…uite ce muschi are…Priveste cit e de voinic!
La rindul lui, barbatul se apropie de mine si-mi spuse amenintator:
-Acum, destul…plecati de aici…e mai bine pentru voi!
-Si cine a spus asta? Am tipat eu exasperat, ridicindu-ma in virful picioarelor, ca sa par mai inalt.
Scena care a urmat n-am sa o uit cit oi trai. La vorbele mele el nu raspunse nimic, dar ma apuca brusc de subsuori si ma ridica in aer ca pe un fir de pai. Dupa cum am spus, de partea cealalta a custilor, pe un strat de paie, se gaseau animalele domestic. Chiar in spatele nostrum era o familie de elefanti: tata, mama si copilul –acesta din urma ceva mai mic, totusi mare si el cit un cal. Sarmanii de ei stateau in umbra, cu urechile si trompele atirnate, cu spinarile de culoare inchisa strinse una intr-alta. Asadar, badaranul ma ridica, si, cit ai clipi, ma repezi pe spinarea elefantului celui mic. Pesemne ca animalul a crezut ca i-a venit rindul sa apara in arena, caci a pornit deodata in trap, cu mine cu tot, pe coridorul liber dintre custi. Toata lumea a fugit speriata; Ida alerga dupa mine urlind, iar eu, calare pe puiul de elefant, dupa ce zadarnic, incercasem sa-l apuc de urechi, am ajuns in fundul coridorului; aici am alunecat si am cazut, izbindu-ma in ceafa. Ce s-a mai intimplat dupa asta nu mai stiu, fiindca am lesinat, iar cind mi-am revenit, ma gaseam la spitalul de urgent, cu Ida alaturi, care-mi stringea mina. Putin mai tirziu, de cum m-am simtit mai bine, ne-am intors acasa, fara sa mai vedem si partea a doua a spectacolului.
A doua zi i-am spus Idei:
-Tu esti de vina…Mi-ai bagat in cap ca sint cine stie ce…In schimb, femeia aceea a spus adevarul: nu sint decit o stirpitura.
Dar Ida, luindu-ma de brat si uitindu-se in ochii mei:
-Ai fost extraordinar!…Lui i-a fost frica de tine si de asta te-a asezat pe elefant..Si apoi, calare pe elefant, erai tare frumos! Ce pacat ca ai alunecat!
Asa ca nu mai era nimic de facut. Pentru ea, eu insemnam ceva, in timp ce pentru altii, cu totul altceva. In definitiv, se poate stii ce vad femeile, cind iubesc ?
*
Extras din volumul: “Alberto Moravia, Povestiri din Roma * Noi povestiri din Roma, Ed. pt. Literatura, Buc., 1962.” Traducerea Adriana Lazarescu si George Lazarescu

*
Alberto Moravia, nume la naştere, Alberto Pincherle, (n. 28 noiembrie 1907 – 26 septembrie 1990) a fost unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului 20. Operele sale explorează problemele sexualităţi moderne, alienarea şi existenţialismul.
Romanele sale virulent antifasciste au stat la baza unor capodopere ale cinematografiei. Cel mai cunoscut roman al său „Conformistul” a fost transpus pe peliculă în 1970 de Bernardo Bertolucci. Filmul, devenit la fel de cunoscut ca şi romanul, spune povestea lui Marcello, un tânăr fascist, susţinător al lui Mussollini, care îl urmăreşte pe un fost profesor al său, disident, pentru a-l omorî. Marcello are cu mult mai multe poliţe de încheiat cu bătrânul său profesor de care îl leagă amintiri extrem de dureroase.
Un alt roman al său ce a devenit film este „Dispreţul“, care şi-a găsit o fericită transpunere cinematografică în regia unui alt mare creator, Jean-Luc Godard.
Dispreţul“ ne duce pe platourile de filmare ale unei pelicule de Fritz Lang, care încerca să facă un film după „Odiseea“ lui Homer. Paralel cu poveştile de la filmări se consumă şi o dramă conjugală. Filmul a beneficiat din plin şi de laurii lui Brigitte Bardot, care nu s-a ferit să joace goală.
Damiano Damiani împreună cu Tonino Guera au scris în 1963 scenariul filmului „Plictisul“ inspirat de romanul cu acelaşi nume al lui Alberto Moravia. „Plictisul“ este povestea lui Dino, un pictor italian foarte bogat ce se îndrăgosteşte nebuneşte de o „nimfetă“ căreia îi sporeşte apetitul sexual acoperindu-i trupul gol cu bancnote. Filmul o are în distribuţie şi pe legendara Bette Davis, ce o interpretează pe mama artistului.
O ecranizare care a depăşit cu mult succesul romanului omonim a fost „La Ciociara“, în regia lui Vitorio de Sica, film ce o are în prim-plan pe Sophia Loren în rolul unei femei care încearcă să facă faţă atrocităţilor războiului, film datorită căruia Sophia Loren a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă a anului respectiv.
alberto-moravia-1-sized

3 Răspunsuri to “Vreau sa ma`nsor!”

  1. marius Says:

    frumos, G… foarte frumos… si povestioara ta…si, evident, cea a lui alberto moravia… (de data e rindul meu sa iti spun ca) esti un sensibil…

  2. Gheorghe Says:

    Pai deabia acum ai aflat ca-s un….sensibil ? Si mai sunt si mult mai…multe 😉 Moravia imi place . Este ca un pictor care „vede” ceea ce nu putem vedea si ne arata si noua ….ca intr-un tablou facut numai din tuse de culoare….

  3. france Says:

    foarte frumos…ma regasesc in acesta poveste..nici eu nu am incredere in mine..si in ceilalti…si sper sa imi gasesc persoana care sa ma aprecieze si sa imi de-a siguranta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: