Frau Elise

-Guten morgen, Frau Elise!
-Guten morgen, Frau Dickhoff, morgen Herr Dickhoff !
-Was machen Sie, Frau Elise ?
-Danke, sehr schon….. si dialogul continua pentru citeva minute, din care am inteles doar ca batrina doamna Elise se ducea sa-si ia cafeaua de dimineata. Nu stiu o boaba de germana si de aceea i-am intrebat pe prietenii mei, vest berlinezi, cine este doamna, cu infatisare destul de haioasa? Aplecata de spate, imbracata foarte gros pentru o zi de vara, cu o palarie demult demodata tragea dupa ea un carucior, pe care era asezata o geanta incapatoare de voiaj cu intreaga ei avere. Era o “homeless” adica un om fara adapost, o persoana blinda, cunoscuta de tot cartierul pe strazile caruia isi facea veacul, de ani si ani de zile.
-De ce nu s-a putut, ca acesta femeie cumsecade sa aiba si ea un acoperis, deasupra capului?
-Primaria sectorului Charlottenburg i-a oferit, de mai multe ori, o locuinta sociala dar, a refuzat-o. Primeste, ca toti cei de conditia ei, o indemnizatie lunara, ajutor social.
“Bahnhof Berlin Zoologischer Garten” este cea mai mare gara din Berlinul de vest. Si-a luat numele de la gradina zoologica care se afla in apropiere si unde are „casa” faimosul ursulet polar Knut. O gara in care, la peroane, sosesc si pleaca trenurile regionale sau internationale, dupa ce au trecut prin celelalte gari ale capitalei, alaturi de liniile de metrou U-Bahn sau ale celor de metrou de suprafata, S-Bahn. In fata garii sunt statiile de autobuze si de tramvaie. De la intrare, spre peroanele aflate la etaj, treci pe linga sau prin magazine elegante, de tot felul. Peste drum de gara se afla cinematograful, la care se organizeaza celebrul Festival de film „Ursul de aur”. Undeva, pe o latura a garii mai putin circulate, la orele prinzului este deschis un punct de distribuire a hranei pentru berlinezii fara adapost, pe care-i poti vedea lungiti pe trotuar, sau odihnindu-se in saci de dormit. Tineri voluntari de la Rotten Kreutz sau Deutche Caritas impart mincarea, dau ingrijiri medicale, tin evidenta acestui demers filantropic, stau de vorba cu ei. Se ofera si cafea, a carei aroma face sa intinda mana, dupa un pahar si pe oricare guracasca care se afla prin preajma sau in trecere. Am vazut “clochari” si la Zurich, pe malul Lacului Lemann, barbosi si singuratici dar si la Paris, Roma, Copenhaga sau Aarhus, in Danemarca. In tara lui Hamlet, cunoscuta si pentru protectia sociala de inalta calitate, indemnizatiile sociale sunt distribuite asistatilor fara de casa, in portii zilnice, pentru a nu-si irosi toti banii, deodata. La Berlin, o ramura a Ordinului calugarilor franciscani, imbracati in rase gri si purtind barbi, dimineata, cu un microbuz, “culeg” de pe strazi oamenii fara adapost, bineinteles pe aceia care vor, si, impreuna muncesc la o ferma sau se fac ca au o activitate. Acolo, primesc masa, ingrijiri medicale, se spala si, spre seara sunt adusi la “casele lor”, adica lasati pe strazile Berlinului.
*
Seara, dupa schimbul doi, pentru a-mi inveseli sufletul ma opresc la o crisma din cartier. Fara sa interactionez, pentru ca nu gasesc, deocamdata, nici un folos de ambele parti, am reusit sa cunosc si citiva dintre acesti oameni fara adapost de la noi, pe care-i numim “boschetari”. Aseara, am vazut pe unul, poreclit intre ai lui “Coco”, dormind pe niste cartoane asezate pe ciment, linga intrarea unui magazin. Peste drum, linga tonetele inchise, din cutii de carton, vegheau cite un caine comunitar aciuat de vinzatorii ambulanti cu nadejdea sa-i apere de hoti. „Coco” sa aiba in jur de 35 de ani, inalt, bine facut dar bolnav de epilepsie, mai descarca cite o naveta la un magazin, duce gunoiul sau matura in fata vreunei tonete, spala W.C-ul la crasma. Nu este primit in local, printre clienti si, de aceea, cumpara intinzind cite un leu prin usa intredeschisa, un pahar de vin pe care-l bea afara, pentru ca miroase rau, a nespalat. Dupa ce mi-am “inveselit sufletul” cu doua pahare de Cotnari, m-am gindit ce as putea face pentru acesti indivizi de o specie cu noi, „homo sapiens”? Mi-am amintit de “boschetarii” din Berlin, Zurich sau Copenhaga si mi-am spus „ia sa sugerez un subiect pentru ziarul cel mai influent, inca, din Iasi!”. Am pus mana pe telefon si am spus, ziaristului de serviciu, ce am vazut in cartier, cum alte tari au experienta in a sustine, cit de cit, acesti oameni mai putin “norocosi” decit noi care avem un acoperamint. Am fost ascultat, mai bine zis neascultat si dupa ce mi-am terminat „numarul” mi s-a spus, prin “hands free” :“ va multumim, la revedere!”.
Si in alta zona a Iasului, la Bucium, cartierul devenit cel mai bogat, sunt oameni fara de casa. Preotul Dumitru Carp a ingaduit, citorva dintre ei, sa se adaposteasca intr-un bordei, sapat intr-un capat de cimitir. Maninca pe unde apuca sau de la pomeni, mai cistiga un ban ducind prapurii la inmormantari. Parintele, se “lupta”, de multa vreme, cu “cei potrivnici”, sa faca o cantina a saracilor. O idee foarte buna si pentru care ar trebui sprijinit. Poate, la acea masa sa ajunga si cei care, noaptea, dorm pe un carton, cu stomacul gol. Si, vorba parintelui Carp, intr-o predica: “Doamne fereste, ca nu cumva criza asta americana si mondiala….sa ne aduca si pe noi la cantina saracilor!”
Aseara, pe “Realitatea” am vazut urmatoarul comentariu:
“43 de persoane, între care şi un copil de trei luni, au decedat iarna aceasta, din cauza hipotermiei, a anunţat subsecretarul de stat din Ministerul Sănătăţii, Raed Arafat. Potrivit lui Arafat, situaţiile raportate de unităţile sanitare din teritoriu au arătat că, în perioada rece de la sfârşitul anului trecut şi în zilele scurse din acest an, au murit 43 de persoane, între care şi un copil de numai trei luni despre care Arafat a spus că făcea parte dintr-o familie cu posibilităţi limitate. De asemenea, Arafat a spus şi că medicii serviciilor de ambulanţă au acordat sprijin unui număr foarte mare de persoane, care au suferit din cauza temperaturilor scăzute. Ministrul Oprea a cerut prefecţilor să acorde o atenţie deosebită familiilor nevoiaşe, bătrânilor lipsiţi de polibilităţi, persoanelor fără adăpost şi a celor care locuiesc în adăposturi modulare în urma inundaţiilor din 2008. Oprea a solicitat situaţia persoanelor aflate în aceste situaţii şi le-a cerut prefecţilor să acorde ajutoare acestor persoane, lemne de foc şi alimente.”
*
Unul dintre cei doi barbati fara de casa, care stau prin preajma bisericii din Bucium, cam la 50 de ani, daca nu mai tinar, si care poarta un interesant nume de familie, mi-a spus mai multe anecdote din care am retinut una. Iat-o: “Un cetatean este surprins, de politist, pe culoarea rosie a semaforului, pe trecerea de pietoni.
–Domnule, nu stii ca nu se traverseaza cind semaforul arata culoarea rosie? –Nu, domnule politist, pentru ca eu sunt daltonist! -Aha, bine, dar la voi, in Daltonia, nu sunt semafoare?”
frauelise1

2 Răspunsuri to “Frau Elise”

  1. catalina farcas Says:

    ar trebui la acest apel indirect sa va raspunda multi din cei cu posibilitati.
    Trimiteti art si la alte ziare, centrale, au bloguri toti cei cu putere la ora asta. Daca nu din mila pt aproapele, macar ca sa-si faca publicitate, poate iau in serios problema. Chiar si presedintelui ar trebui sa i-l trimiteti…

  2. Gheorghe Says:

    Nu aceasta a fost intentia mea cu „articolul” de a face vreun apel, fie el si indirect. Am vrut sa spun, doar ca exista, peste tot in lume, decind lumea, semeni care vor sa traiasca altfel decit noi cei care ne incadram in „normalitate”. Lumanarica, al meu, a fost unul dintre ei! Acesti oameni trebuie respectati si ajutati, atit cit este nevoie, pentru a nu le ingradi libertatea. Este un stil de viata, este alegerea lor. Soarele rasare si apune si peste ei. Asa cum exista in tarile civilizate solidaritate cu acesti frati, este timpul, deacum , dupa 20 de ani de „implementari”, sa existe si pe la noi asemnea demersuri. Avem in orase, slava Domnului, multe „comitete si comisii”. Se pare, apelul meu telefonic la ziarul local a avut efect. Mai intai tb. sa fac o corectura. Persoana care dormea pe cartoane, in fata magazinului, nu era „Coco” ci o „colega” de-a lui cu o poveste de viata si mai trista. O stiu, din vedere, cu multi ani in urma cind, se plimba prin parculetul pentru copii al cartierului, cu fetita de mana. Gardienii au facut cele necesare si acum, acea fiinta se afla intr-un spital din Iasi, speram pina trec iarna si frigul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: