Ca Lumînărică şi Titinaş… de N. Iorga

Cînd vezi cum se ating şi se cotesc pe stradă, de o parte, rămăşiţa mizeriei morale a luxului de sus, iar, de alta, persistenţa, şi, în haină de soldat şi în biet suman de „refugiat”, de recrut, a mizeriei materiale de jos, cînd unul, cel ţanţoş şi îmbrăcat cu prisos, n-are o privire pentru acela prin zdrenţele căruia bate vîntul şi pătrunde umezeala, iar acesta, în mîndria disperată a izolării sale, nu îndreaptă către celălalt acea căutătură măcar prin care nenorocitul, şi dacă nu cere un ajutor, se plînge fratelui său, – ai zice: aspre suflete şi crudă ţară! Cînd ţi se scrie de cutare om din popor, care nu crede că legea creştină are a face numai cu anume formule şi gesturi de botez, la nuntă şi la îngropare, că pot fi oameni care închid pe semenii lor în timp de iarnă într-o galerie de sticlă şi-i lasă acolo fără a le purta grija altfel decît pentru a veni în fiecare dimineaţă cu căruţa ca să ridice pe morţi ca pe nişte „bolovani” – el spune aşa – nu mai afli nici cuvinte pentru a înfiera această cîinie şi, iarăşi, te-ai întreba dacă nu e o stare de spirit generală şi cum tot nu murim noi în greutăţile de azi, şi viitorul l-ai privi cu cea mai severă grijă.
Îţi vin însă în minte atîtea dovezi împotrivă. Străinii care ne cercetează rămîn uimiţi de numărul, de bogăţia spitalelor noastre, clădite de Domni şi Domniţe, de boieri şi jupînese, de familiile modeste ale negustorilor. Ceia ce face azi admiraţia Americii cînd se află cineva pentru a ridica din averea lui întreagă un adăpost era la noi un obicei şi o datorie curentă. Şi sunt poate unii care-şi mai aduc aminte de povestea – pe care totuşi isteţii speculatori care fac cărţile de citire n-au găsit cu cale s-o puie în ele -, de povestea, zic, a lui Lumînărică cerşetorul. Pentru ceilalţi iată că li-o spun aici, după Costachi Negruzzi, după un vechi articol de calendar şi după amintiri de familie, – căci şi ai mei i-au dat, ai mei care, ca Vorniceasa Mărioara Drăghici, întemeiau din banii lor şi spital pentru bolnavii armatelor de invaziune păgînă.
Lumînărică era un calic, zdrenţos fără un loc de adăpost pe lume, căci el era pretutindeni, dar odihna, culcuşul lui nicăieri. Nu un om, ci o privelişte a mizeriei care cere belşugului pentru ca mizeria să înceteze. La cel mare şi la cel mic, la Domn, la Mitropolit, ca şi la cel din urmă ţăran, uşa era deschisă pentru solul neodihnit al nenorocirii care nici ea nu poate să se odihnească. A lăsa pe Lumînărică să iasă cu mîna goală era un păcat aşa de greu, încît nici cel mai crud n-ar fi fost în stare a-l săvîrşi, căci o lumină de dumnezeiască milă ieşea din zdrenţele sale. Parcă Domnul Domnilor, cel smerit şi blînd, călca din nou pragul palatelor şi al colibelor, luînd de la unii, dînd la alţii, pe tăcutele, ca de la suflet la suflet, pentru ca fericirea nimănui să nu fie pătată de conştiinţa că sînt nenorociri alăturea.
Şi sfîntul cerşetor n-avea măcar o căruţă după dînsul în care să-şi poarte „agoniseala”. Toate voia, nu numai să le strîngă şi să le împartă, dar să le şi poarte el. Era bătrîn şi slab, dar picioarele lui iuţi răscoleau prin noroaie şi zăpadă o ţară întreagă. Răsărea unde nu-l aşteptai, aprindea focul în casa îngheţată a bolnavului, înfăşa în cele dintîi scutece albe copilul unei mame părăsite, răsărea la nuntă ca să facă zestre fetei care n-avea un pai să ducă la casa bărbatului ei, şi, cînd un mort fără rude zăcea pe masă, el se făcea frate şi fiu şi-l înmormînta aşa cum cere legea. Dar a durat şi biserici din miile de galbeni ce le avea la sine şi de care niciun hoţ nu s-ar fi atins.
Nu făcea nici o predică acelora la care intra să ceară şi nu întovărăşea de niciun cuvînt darul lui la cei cărora venea să li-l dea.
Avea însă necontenit aprinsă în mînă o făclioară. Părea însuşi sufletul care se zbuciumă pentru ca pe lume să nu fie durere şi necaz. De aceia-i ziceau Lumînărică.
A murit în cămăruţa unde una din marile doamne ale Moldovei i-a adăpostit slăbiciunea. Ca pe un sfînt l-au înmormîntat. Şi după urma lui a răsărit un imitator: un alt biet om blînd şi tăcut, care, cînd întîlnea copii, se oprea totdeauna ca să-i netezească pe creştet. După cuvîntul ce spunea atunci, i s-a zis: Titinaş.

Un neam care a dat astfel de oameni nu poate fi crud. Ar putea-o spune toţi aceia care s-au îndreptat şi în aceste împrejurări la dînsul. Doamnele Olga Sturdza şi Balş, care strîng de pe drumuri pe bolunzi şi pe pribegii supţi de foame şi-i ajută a fi oameni, n-au încercat în zadar, pe lîngă jertfa lor proprie, să poarte jertfa celorlalţi. Dar, astăzi şi mîine, mai ales mîine, cînd vom găsi în ţara părăsită un vast cîmp de nespuse suferinţe, unde toate din nou vor trebui făcute, altă metodă se impune decît a cotizărilor în cerc restrîns sau chiar a listelor de subscripţie, care mi-au adus totuşi o sumă aşa de frumoasă pentru încălţatul glorioşilor noştri desculţi.
E metoda de a merge personal, din om în om, cineva, care, fără să fie măcar om oficial al lui Dumnezeu să-şi închidă viaţa în această misiune. Cineva a cărui siguranţă discretă, al cărui sacrificiu tăcut să ajungă a fi titlul de recomandaţie fără greş faţă de fiecine. Cineva care să se întrupeze în durerea pentru care cere. E metoda, de mult uitată, a lui Lumînărică şi Titinaş.
3 Mart 1917
eseu publicat în „Neamul românesc”, Iaşi, An. XII, nr. 59, 3 mart 1917 p.1
Iorga, N., Războiul nostru în note zilnice, vol. III, Ed. Ramuri, Craiova, 1921 p. 240-242

Nicolae Iorga, figură proeminentă în cultura românească, istoric şi om politic. ( * 1871 Botoşani – + 1940 Strejnic, Prahova, asasinat de o bandă de legionari)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: