Lumânărică – personalitate istorică şi personaj literar. Comentarii

“Coradini (pe care îl pun în rândul morţilor, fiindcă de la 1848 el s-a făcut nevăzut) era născut în Moldova, din o mamă română şi dintr-un tată Italian….
…Petrecerea sa la Iaşi contribui la răspândirea ideilor noi şi a principiilor civilizatoare în societatea fostei capitale, şi negreşit influenţa lui ar fi fost mult mai folositoare, dacă el ar fi scris în româneşte toate operele literare, ce compunea cu o înlesnire prea mare în limba franceză. Însă deşi manuscrisele lui deveniseră numeroase în câţiva ani, compatrioţii lui nu cunoscu din ele decât două ode, una pentru disrobirea ţiganilor, tipărita în Foia scienţifică , şi a doua în Spicuitorul Moldo-român, intitulată Lumânărică ….
Coradini în Alecsandri, V, Opere complete, vol. 3. Buc., Ed. Socecu, 1876, p. 571

“Era, în această bibliotecă [biblioteca unchiului de la Roman], un vechi calendar franco-român al lui Asachi, din care mi-a rămas în minte povestea lui Lumînărică, bunul cerşitor ctitor şi răspînditor de milostenii…”
N. Iorga – Fragmente autobiografice: Liceul în N. Iorga, Pagini alese, vol. I, Ed. Pt. Literatură, Buc., 1965 p. 44

„În Almanahul de învăţătură şi petrecere pe anul 1844, tipărit de Kogălniceanu, Negruţ mai schiţează chipul de umil sfînt binefăcător al cerşetorului Lumînărică, ziditor de biserici din pomana culeasă ban cu ban…”
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Ed Minerva, Buc., 1983 p.165

„Am jucat încă o dată rolul acelui Lumânărică, vestit cerşitor din Moldova, care cutreiera oraşele şi satele cu câte o lumânare în mână strângând banii, cu cari pe urmă a clădit biserici şi a reparat mânăstiri şi de pe urma căruia a răsărit un singur moştenitor, căruia îi zicea Titinaş, iar eu, după o lungă întrerupere, reiau, faţă de neîndeplinirea de către statul român a îndatoririlor care-l privesc pe el în rândul întâi şi faţă de nesimţirea bogaţilor acestei ţări, rolul lui Lumânărică şi al lui Titinaş.”
România la Expoziţia din Veneţia – conferinţă ţinută de N. Iorga la radio, 20 mai 1938 în „Neamul Românesc”, an. XXXIII, nr.111, Buc., 23 mai 1938 p. 1-2
Iorga, N, Sfaturi pe întunerec, conferinţe radio, 1931-1940, Ed. Casa Radio, Buc., 2001 p. 165

“Este în egală măsură Negruzzi şi pictor al omului moral?… Lumînărică, cerşetorul a cărui cucernicie, caritate şi simplitate sunt egale cu deplina lui sărăcie, îşi zugrăveşte singur felul, răspunzând acelora care îl întreabă de unde este:”Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a luat mi-a zis: “Niţă, dragul meu! Să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la bisericele” Atâta ştiu, atâta fac”
Tudor Vianu – C. Negruzzi în Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Contemporană, Buc., 1941

“În necrologul cerşetorului Lumânărică din Scrisoarea XIII, publicat în Almanahul de învăţătură şi petrecere pe 1844, există o intenţie de fiziologie, dacă nu de caracteriologie propriu-zisă, Negruzzi prezentându-ne pe acest personaj, odată foarte cunoscut în Iaşi, înmormântat de mama mitropolitului Calinic Miclescu, ca pe un tip de desăvârşit altruist, primind mila numai pentru a o împărţi altora. Fireşte, subiectul e ingrat chiar şi pentru un autor căruia nu-i lipseşte sentimentul tragicului.”
Al. Piru – C Negruzzi în Al. Piru, C. Negruzzi, Ed. Tineretului, 1966, p. 123

“În Scrisori, Negruzzi e cel dintâi bun foiletonist al nostru…. Altă dată, simpaticul ceşitor Lumânărică ne este evocat cu duioşie”…”
E. Lovinescu – Costache Negruzzi, viaţa şi opera lui în E. Lovinescu, Opere, v. 3, Ed. Minerva, Buc., 1984 p.195, 279

“Cea mai mare parte din creaţia lui C. Negruzzi se desfăşoară sub semnul memorialismului… Pretutindeni apar tipuri ale vremii, fără îndoială după modelele autentice… Portretul umilului personaj din Lumânărică se dezvoltă într-o mică şi bună nuvelă care anticipează pe Agârbiceanu…”
I. Negoiţescu – Costache Negruzzi în I. Negoiţescu – Istoria Literaturii române 1800-1945, Ed. Dacia, 2002, p. 36-37

“Iată-l pe Negruzzi, aşadar, în ipostaza de precursor al unor stări viitoare ale literaturii române, cum ar fi: poezia legendelor istorice, vodevilul, nuvela istorică, scrisorile, precum şi două mari direcţii ale prozei româneşti “Estetica duioşiei” din Lumânărică şi “ţinuta cărturărească” a unor proze ale sale ce vor da naştere prozei estetice româneşti…
V. Streinu – C. Negruzzi, marele precursor în Luceafărul, nr. 52, 1966, p. 1, 7

“…Alexandru Papadopol-Calimah a publicat un articol despre Lumânărică şi Titinaş, “două nume legendare din Moldova…”Viaţa fiecăruia dintre ei se cuprinde în cuvintele Scripturii: “a umblat bine făcând”.
În afară de amănuntele pe care le dă şi Negruzzi, adaugă urmatoarele: “La moartea lui Lumânărică, Vlădica Filaret Beldiman, locţiitor de mitropolit după retragerea lui Veniamin Costache, pune să se tragă clopotele de la Mitropolie, “căci un om sfânt a părăsit această lume”, aşa încât, după obicei, se trag clopotele tuturor bisericilor din oraş.” Ne spune despre Lumânărică: “Era un ţăran din ţinutul Tutovei…atât se ştie. Numele lui era Niţă, adica Ioan, Ioniţă. El n-a cunoscut pe părinţii sei, nime nu-i vorbise despre ei. O ţărancă fără copii, îl strânsese, îl crescu”. La 20 de ani a început a colinda prin lume pentru a face bine şi viaţa aceasta de jertifire a ţinut 40 de ani”. ”Lumânărică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mică, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie”… Ne vorbeşte de mâinile sale, “mâini albe şi frumoase”… ”N-a fost om în Moldova care sa nu-i fi dat obolul [a contribui cu un mic ajutor în scop de binefacere] său lui Lumânărică”…
Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, Ediţia a II-a comentata de dra V. Ghiacioiu – profesoară, Ed. Scrisul Românesc, 1942”. Lucrare premiată de Academia Română, în 1939

“Din loc în loc, se dădeau, cu titlu de sugestie, indicaţii pentru profesor: „Exerciţiu: Se va stărui asupra cuprinsului bucăţii, arătându-se caracterul frumos al lui Lumânărică”, scrie G. Călinescu la sfârşitul schiţei lui Negruzzi.”
G. Călinescu – autor de manuale şcolare în Bălu, Ion, G. Călinescu, Ed. Cartea Românească, Buc., 1970 p. 473

…”În seria „fiziologiilor“ trebuie să punem şi portretele executate cu pricepere de C. Negruzzi. În pricepere (talent, inspiraţie, intuiţie psihologică şi, evident, capacitate de expresie) intră şi puţină ironie. O ironie care este, când blândă – cazul „Lumânărică“ din scrisoarea a XIII-a), când aproape de maliţie ca în fiziologia provinţialului (un portret colectiv). Ironia este necesară portretului pentru a sugera mai bine complexitatea interioară a individului. G. Călinescu zicea, pe drept, că portretul este fiul maliţiei. C. Negruzzi pune, în portret, repet, şi puţină milostivenie – un sentiment care are şi o dimensiune religioasă, dacă nu este chiar esenţial religios. Lumânărică, pe numele lui adevărat Niţă, este un fel de Gavroche al uliţei moldave. Desculţ, încins cu o funie şi cu o traistă atârnată la şold, el „cerşitoreşte“ şi colindă bisericile pentru a împărţi lumânări şi a face fapte bune. Când află că o văduvă sărmană nu are cu ce-şi hrăni copiii, Lumânărică îi aduce, nu se ştie de unde, o vacă. Când preotului dintr-un cartier amarât îi lipsesc veşmintele pentru a sluji în biserică, Lumânărică face rost de stofe bogate şi le dăruieşte locaşului sfânt şi sărac. Portretul este puţin fantezist pentru că, dacă judecăm lucrurile drept, generozitatea acestui copil al străzii nu poate fi explicată în niciun fel. De unde să primească o vacă pentru a o putea, apoi, dărui văduvei nevoiaşe? De unde vin la repezeală stofele scumpe pentru biserica în suferinţă?… Întrebări fără răspuns. Sau este un răspuns: scriitorul a voit să fixeze un portret ideal, simbolic, un portret ieşit din crunta realitate.”…
Eugen Simion, C. Negruzzi (II) în Cultura nr. 204, Buc., 18 dec. 2008

Note:
1. N. Iorga, Pagini alese, vol. I, Ed. pentru Literatură, Buc., 1965 p. 44
2. N. Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, de la 1821 înainte, Ed Minerva, Buc., 1983 p.165
3. Iorga, N, Sfaturi pe întunerec, conferinţe radio, 1931-1940, Ed. Casa Radio, Buc., 2001 p. 165
4. Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Ed. Contemporană, Buc., 1941
5. Al. Piru, C. Negruzzi, Ed. Tineretului, 1966, p. 123
6. E. Lovinescu, Opere, vol. 3, Ed. Minerva, Buc., 1984 p.195, 279
7. I. Negoiţescu – Istoria Literaturii române 1800-1945, Ed. Dacia, 2002, p. 36-37
8. V. Streinu, C. Negruzzi, marele precursor în Luceafărul, nr. 52, 1966, p. 1, 7
9. Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, Ediţia a II-a comentată de dra V. Ghiacioiu – profesoară, Ed. Scrisul Românesc, 1942”. Lucrare premiată de Academia Română, în 1939
10. Bălu, Ion, G. Călinescu, Ed. Cartea Românească, Buc., 1970 p.473
11. Eugen Simion, C. Negruzzi (II) în Cultura nr. 204, Buc., 18 dec. 2008

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: