Anormali?

de Mircea Radu IACOBAN

Însoţind oaspeţi ce nu cunoşteau Iaşul, am ajuns, către seară, la Mănăstirea Frumoasa – oază de linişte scăldată în parfumul teilor înfloriţi. Vechile zidiri ieşene respiră istorie şi-i destul să închizi ochii (dacă n-ar fi mai potrivit… să-i deschizi cum se cuvine!) pentru a pătrunde într-un tărâm în care legenda, legănată de sonuri romantice, însoţeşte mai mereu concreteţea mărturiei certe, cu atestare documentară. Păcat că, încet-încet, chiar dacă pietrele rămân, generaţiile noi nu prea mai ştiu să le tălmăcească tânga.

Şi nici viaţa pietrelor nu-i veşnică: din când în când, chiar dacă acum alte griji şi ameninţări ne copleşesc, tare ar mai trebui să nu uităm că lumea n-a început şi nu se sfârşeşte cu noi, fiind de acută trebuinţă mistria care să mai dreagă, ici-colo, rana adâncită de vremi.Aşa-i şi la Frumoasa, unde impresionantul cavou al Sturzeştilor, construit în marmură, la 1842, de sculptorul Vernetta din Odesa, e-n jalnică părăsire, servind (după cum atestă miasmele locului) şi pentru uşurarea de grabnice nevoi a puţinilor trecători prin grădina domnească a mănăstirii. Sper că prinţul Sturza nu-mi va lua în nume de rău sugestia ca, din veniturile atâtor consistente retrocedări, să îndrepte ceva bănuţi şi către îngrijirea mormintelor strămoşilor (aici, domnitorul Mihai Sturza şi-a îngropat la 1833 tatăl; alţi membri ai strălucitei familii odihnesc străjuiţi de inscripţii tot mai şterse, şi ca literă, şi ca tâlc…) Undeva, în cuprinsul zidului mănăstirii, se afla şi una dintre chiliile ultimului călău al Iaşilor, Gavrilă Buzatu.

Cercetând, pentru alte desluşiri, „Oraşul Iaşi”, merituoasa scriere a inimosului N.A. Bogdan (ediţia din 1913), am avut a sesiza, cu vinovată întârziere, flagranta nedreptate pe care improvizatul istoric o face nu numaidecât datorită fugii condeiului, cât mai ales prefacerii mentalităţilor: mutra crâncenului călău este aşezată în capitolul intitulat „Câteva tipuri anormale”, unde găseşte de cuviinţă să-i încadreze şi pe „cerşetorii milostivi” Lumânărică şi Titinaş. Mai ştie cineva cine-s? Osemintele lui Lumânărică, scoase din fostul cimitir al bisericii Talpalari, s-ar afla, zice-se, la grămadă, în osuarul de sub „veşmântarul” Tălpălarilor. Despre trecerea lui Titinaş (mormântul nu i se cunoaşte) mai găsim ceva urme într-o inscripţie de pe o veche bucoavnă a bisericii Sf. Gheorghe din Bârlad: „Să să ştii de când au răposat Ioniţă Titinaş, adică părintele Ioanichie monah, la anul 1858, octombrie 8.” Despre Lumânărică au scris Negruzzi, Ghibănescu, Iorga şi alţii, cu toţii uimiţi de isprăvile cerşetorului milostiv care, dac-ar fi avut parte de puterea evocatoare a unei literaturi mai rezonante, s-ar fi înscris de mult într-o galerie portretistică europeană de răsunet.

La mijlocul veacului XIX, Lumânărică vindea, în preajma bisericilor, lumânări cu preţ întreit. Ieşenii cumpărau fără şovăire, ştiind că firfiricii adunaţi în punga cerşetorului erau destinaţi unor binefaceri spectaculoase, atât de imprevizibile încât N.A. Bogdan a găsit de cuviinţă să atribuie gestul… anormalităţii. Lumânărică a cumpărat clopote şi le-a dăruit bisericilor, veşminte preoţeşti pentru parohii sărace, a refăcut catapetesme, ba chiar (intrând în legendă) a proptit… o vacă la poarta unei văduve cu o casă de copii neajutoraţi.

Ca şi emulul său Titinaş, avea intrare oricând la curtea domnitorului, pe care-l mustra că uită de cei copleşiţi de nevoi, obţinând danii pentru familiile puşcăriaşilor şi dezlegări de biruri. Amândoi purtau acelaşi soi de suman ponosit, încins c-o funie, amândoi călătoreau desculţi, numai pe jos („şi apostolii au mers pe jos!”). Pe Titinaş nu-l speriau desele drumuri de la Bârlad la Iaşi – drept pentru care stăpânirea a emis o anafora fără precedent: „ori unde îl va întâlni căruţa de poştă (pe Titinaş, n.n.) să-l ia şi pe dânsul numaidecât.” Visul lui Titinaş a fost să ridice, la Bârlad, un turn semeţ precum cel al Goliei. A izbutit să adune banii din cerşit (!) şi iată-l iscălind contractul cu meşterul Popoiu. Constructorul preciza: „Să-mi numere 13.000 de lei, iară altă nimică” (pe atunci devizele nu se umflau după semnarea contractului). În doi ani, turnul s-a clădit lângă biserica Sf. Gheorghe din Bârlad. Urma să aibă şi o „încăpere cu două fereşti pentru şidere”, unde să-şi încheie zilele Titinaş, călugărit sub numele de Ioanichie.

N-a mai apucat să-şi vadă visul împlinit, zilele împuţinându-i-se pe măsura ridicării clopotniţei. Titinaş a murit acum un veac şi jumătate. Cum se vede, ca şi Lumânărică, a fost categorisit printre „anormali”. Cu atât mai mult îl vedem astfel într-o vreme în care preocuparea de căpetenie a fiecăruia nu-i alta decât aceea de a aduna pentru sine şi iar pentru sine…
articol din „Monitorul de Suceava” , 03-06-2010 – Anul XV, nr. 128 (4419)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: