Ion N. Oprea: „Doi tutoveni – Lumînărică şi Titinaş”

Născut la Trifeştii Vechi, Costachi Negruzzi, fiul paharnicului Dinu Negruţ şi al Sofiei Hermeziu, cunoscător al limbilor greacă şi franceză, dar când povesteşte „Cum am învăţat româneşte” cu un dascăl de la Seminarul de la Socola, orizonturile ne devin şi mai largi…
Născut deci la anul 1808, Constantin Negruzzi ca scriitor român şi om politic ne apare cu o biografie destul de interesantă: participant la mişcarea socială de la 1848, literat şi om de teatru, finanţist şi judecător, deputat şi epitrop la Sf. Spiridon, pe noi ne interesează mai ales pentru ceea ce a scris despre el N.A.Bogdan în „Monografia istorică şi socială, ilustrată de N.T. Tonitza, unde ni se relatează ceva despre cei doi tutoveni – Lumânărică şi Titinaş.
dsc08122– Vă aduceţi aminte de un sărac pe care îl întâlniţi, sunt acum doi ani (1843) pe uliţi, prin piaţă, pe la biserici, cerşind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stânga, îi dezvăluie N.A.Bogdan întrebarea care şi-o punea sie şi nouă întâi pomenitul Negruzzi.
Şi simţind că ne interesează întrebarea, N.A.Bogdan relatează: Lumânărică nu mai este! Dar cine era el, care i-a fost solia, de unde era, dacă îl întrebai, nu-ţi răspundea. Că nu ştia.
– Nu ştiu, răspundea el şi adăuga: „Ştiu numai că mama, când m-a luat, mi-a zis Niţă, dragul meu, să cumperi lumânărele şi să le împarţi pe la biserici. Atâta ştiu şi atâta fac, explica degajat şi îşi vedea de treburile zilnice.
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică, până în ziuă, la deschiderea şi începerea slujbelor, colinda toate bisericile din Iaşi, împărţind lumânările şi cerşetorind, nu pentru el, că lui nu-i trebuia mai nimic, ci pentru alţii.
Dacă la un schit lipseşte clopotul, Lumânărică află, îl cumpără din târg, merge cu dânsul în mijlocul pieţei, îl trage, iar clopotul nu tace până ce nu-şi câştigă plata muncii depuse şi costul lui. Alama sfântă a lui răsună în tot aerul, cheamă credincioşii la rugăciune, rostind în graiul propriu şi misterios fapta săracului cerşetor, lăudând-o…
Dacă o biserică n-are veşminte, Lumânărică procură şi aduce stofele specifice, el care n-avea decât o haină zdrenţuită ce abia îi acoperea goliciunile. Dacă-i dădeai lui o haină, o cămaşă, peste un ceas nu o mai avea; o dădea altuia pe care îl socotea mai nevoiaş decât dânsul…
Întâlnea vădana lipsită de toate şi cu deznădejdea în inimă. Înconjurată de droaia copiilor, şapte-zece la număr, copii care plângeau de foame,, îmbrâncită de la uşa casei bogatului – unde nu i se dădeau nici firmiturile… ca să le împartă cu cânii… Lumânărică o vedea ori de câte ori o întâlnea, o mângâia, îi făcea promisiuni care-i alimentau zâmbetul, iar a doua zi ea avea în bătătură o vacă ce cu laptele ei sătura gloata copiilor flămânzi, introducând bucurie în bordeiul deznădejuitei…
Îi era greu monografistului să înşire toate faptele bune pe care le făcea zilnic Lumânărică. Fapte de om sfânt – le califica N.A.Bogdan, stăruind în exemplele de viaţă, generalizându-le. Să judecăm, ne chema el, întrebându-se şi îndemnându-ne la răspunsuri: „Oare câţi săraci am putea face noi fericiţi cedând abonamentul unei singure lojă de teatru?”; „dar cu cheltuiala unui ospăţ, care nu numai că ne îmbuibă pântecele dar ne strică şi sănătatea?”; „dar cu cheltuiala de la balul protipendadei?”
Punând astfel de întrebări, în aşteptarea răspunsurilor, autorul adăuga: dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii pe care i-a împărţit miilor de săraci şi a cheltuit cumpărând lumânări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi devenit om bogat. Dar trăind sărac, dar comportându-se bogat, el a murit sărac.
Într-o zi, trecând pe lângă biserică, am văzut nărod strâns. Am auzit citindu-se rugăciunile morţilor. Am intrat şi am privit. În mijlocul bisericii stătea mortul învelit în giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort, fost om bogat. Prohodul i-l făcea arhiereul, înconjurat de mulţi clerici. Nu era de faţă nici o rudă, nici un prieten, nu se vărsau lacrimi mincinoase… doar o vădană, în haine negre, aflată la picioarele sicriului; restul săracilor care alcătuiau cortegiu răposatului, purtau pe feţele lor întipărită tristeţea mută şi dureroasă a adevăraţilor prieteni rămaşi în viaţă…
Apropiindu-se de sicriu, Arhiereul îi dezveli faţa şi însemnând-o cu semnul crucii, adăugă cuvintele: „Doamne, odihneşte sufletul robului Tău Ioan, în loc de pace, în loc de verdeaţă; unde nu este întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.”
Cuvinte la care, pătrunsul în biserică, părtaş la puternicia morţii, adaugă privind icoana Mântuitorului, odihnită acum pe pieptul mortului: „Doamne, Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.”
Trupul lui Lumânărică fusese găsit fără suflare la poarta casei chiar a unei vădane. Ea îi făcuse înmormântarea. Îngropăciune de om sărac, dar cu Arhiereu!
Deosebit de Costachi Negruzzi alt amănunt de la anul 1843, asupra lui Lumânărică şi a altui asemenea om – Titinaş, are Al.Papadopol – Calimah.
În acele zile când murea Lumânărică, tronul Mitropoliei Moldovei era vacant pentru că Veniamin Costache, fala şi podoaba bisericii moldoveneşti, o părăsise la 18 ianuarie 1842. Locţiitor de mitropolit rămăsese Vlădica Filaret Beldiman. Şi auzind el clopotele de la Tălpălari bătând jalnic, îşi întrebă oamenii pentru cine sunt trase.
– Pentru Lumânărică – îi răspunse Arhidiaconul.
– Primind vestea, Vlădica şi-a făcut şi Sfinţia Sa semnul crucii, a murmurat o rugăciune, după care a dispus să se tragă clopotul cel mare de la Mitropolie, că „un om sfânt a părăsit această lume”! Şi după cum era obiceiul, cum clopotul Mitropoliei suna într-una, şi clopotele tuturor celorlalte biserici din Iaşi nu şi-au oprit glasul plângător timp de trei zile. „Trei zile ţinu glasul clopotelor – trei zile Iaşi era în jale” în acele vremuri din zilele lui martie a anului 1843. Clopotarii nu-şi îndeplineau doar meseria pentru obişnuitul folos, ci o simţire adâncă, o mâhnire sufletească îi mişca pe fiecare…
Şi în dangătul clopotelor, lumea cu mic cu mare, din tot oraşul, s-a îndreptat şi se îndesa la biserica Tălpălari, urmând un sicriu purtat pe umeri de patru calici.
– În acele vremuri, spune Alexandru Papadopol Calimah, nu era încă răspândit obiceiul, la noi, ca un mort, fie boier sau om prost să fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort îl duceau în năsele, pe umeri, patru rude, patru prieteni, patru oameni care se schimbau cu rândul.
Oamenii datorau slujba aceasta de pe urmă, ca o cinstire adusă omului care pleca dintre ei în veşnicia lumii. Iar mortul era cu faţa descoperită în faţa oamenilor şi a cerului, ca lumea să privească veşnica lui plecare, ca un rămas bun, lumea privind în faţă înseşi mărirea morţii, să cugete…
Sicriul era atunci din scânduri albe, fără vreo căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără coroane – căci flori şi cununi erau faptele bune ale mortului; iar în sicriul care se vedea de data aceasta, descoperit, după vechiul obicei al creştinilor, era o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic!…
dnam21Vădana pioasă, care îi găsise la poarta curţii sale trupul acestui calic – Lumânărică – pe care l-a îngropat cu cheltuiala sa – nu era alta decât vorniceasa Maria Scarlat Miclescu, mama răposatului Mitropolit – primat al României, Calnic Miclescu.
Lumânărică, mortul de care nu se ocupase nimeni, în afară de mama Mitropolitului – era un ţăran din ţinutul Moldovei. Atât se ştia – spune Calimah. Numele lui, după cum s-a mai spus, era Niţă, adică Ioan, Ioniţă, căruia lumea nu-i mai spusese de mult pe nume, ci doar Lumânărică. El nu şi-a cunoscut părinţii, iar mamă îi fusese o ţărancă, fără copii, care îl strânsese şi îl crescuse pe Niţă care muncea şi se hrănea de pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani în urmă, pe când avea vreo 20 de ani, el a plecat din sat, fără să spună cuiva şi s-a deprins să dea lumânări pe la bisericile târgurilor.
Îmbrăcat cu un suman, cu o cămaşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarna şi vara, cu picioarele desculţe, iar iarna numai în iminei, fără altă încălţăminte, cu un snop de lumânărele de ceară în mâni, mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mică, cu părul des, trecând pe uliţe şi pe drumuri, Lumânărică, timp de 40 de ani a străbătut satele şi oraşele Moldovei, cântând cu duioşie: „Lumânărele, dragele mele!”…
N-a fost om în toată Moldova care să nu-şi fi dat obolul său lui Lumânărică. Dar, de fiecare dată, traista lui, depozit al binefacerilor, se umplea şi se deşărta numai în folosul oamenilor, a bisericilor. Unde era de botezat, boteza el, unde era nenorocire, el o tămăduia, unora le dădea bani, altora le cumpăra animale ca să-şi ţină familia, înzestra fetele sărace gata de măritat, înmormânta nevoiaşii, întocmai cum s-a întâmplat şi cu sine.
De banul de Lumânărică nu se atingea nimeni. Era banul lui Dumnezeu. Iar profitorii se cutremurau, ca de fulgerul lui Dumnezeu, când erau în preajma traistei cu bani a lui Lumânărică.
Veşnic grăbit, mereu în lipsă de timp, numai ajutoarele le ducea pe ascuns…
Trecuseră ani de la înmormântarea lui Lumânărică şi pe la 1852, spune Calimah, în Iaşi răsări un alt om venit tot din ţinutul Tutovei. Un imitator a lui Lumânărică. Era Titinaş. Numele lui era tot Ion. Când trăia Lumânărică îi fusese de ajutor. Acum, întocmai ca şi cel mort la 1843, Titinaş umbla şi el îmbrăcat în suman, încins cu o funie, cu capul descoperit, cu căciula subsuoară, în picioare cu imenii, mijlociu la stat, smolit, cu părul des şi cu barba deasă, cărunt, bătea satele, oraşele şi cânta şi el: „Lumânărele, dragele mele!”…
Calimah mărturiseşte că pe Titinaş nu l-a cunoscut bine, deşi când venea la Iaşi stătea în gazdă la mătuşa Marghioliţa Muruz, născută Negri, mătuşă a lui Alexandru Calimach.
El, ca şi Lumânărică, aduna bani dar n-a cheltuit o para din sumele adunate. Mânca pe la casele oamenilor, iar tot ce strângea era a bisericilor, a oamenilor.
Când era vreme rea, Titinaş plângea.
– Ce plângi, Titinaş, îl întreba gazda.
– Cum să nu plâng, cucoană? Eu am ce mânca, am unde mă adăposti, dar el are, are? Nu moare de frig şi de foame?
– Cine, Titinaş? – îl întrebau.
– Cum, cine? Lumânărică. Adică săracii!
Şi Titinaş se scula de la masă şi o lua la fugă, după treburile zilnice.
Prin 1855, la Iaşi, fusese un proces al plastografilor, al celor care modificau în scop de profit actele de proprietate şi care înfundaseră puşcăriile de la schitul lui Tărâţă, de la Hlincea, de la Galata…
Pretutindeni, la toate închisorile alerga Titinaş cerând ajutoare de la familiile celor întemniţaţi. Apoi alerga la Vodă. La Ghica Vodă şi plângea:
– Iartă-i, Măria Ta! Iartă-i!
– Nu pot să-i iert – răspundea cu mâhnire generosul Domnitor. Legea-i mai mare decât mine – adăuga Vodă. Dar, na, bani, de ajutor bieţilor copii, bietelor femei.
Şi Titinaş le ducea ajutoarele. El ducea ajutorul nu numai celor care îşi înscriau numele în „Condica şireţilor”, ci tuturor amărâţilor, scăpătaţilor.
Din cerşetoria sa a zidit şi la Bârlad şi clopotniţa bisericii cu hramul „Sf.Ioan”.
Construită din zid în 1810 de Ioan Mârzas, biserica „Sf.Ioan” din Bârlad, arsă în 1831, rezidită de Iordache Ganea, să fi având acte referitoare la clopotniţă şi cel care a construit-o?
Identificarea celor doi Ion de la Tutova – Lumânărică şi Titinaş, rămâne viitorimii.
Alexandru Papadopol-Calimah, născut la Tecuci la 15 ianuarie 1833 ca fiu a lui Nichifor Papadopol şi al soţiei acestuia Eufrosina, născută Callimah, fiică a lui Scarlat Callimah, ca istoric, publicist şi om politic român, a fost şi rămâne o sursă de documente, nu toate descifrate.
Membru titular al Academiei Române a plecat la cele veşnice la 18 iunie 1898. După ce nu-i înţelesesem pe deplin identitatea celor doi tutoveni, poate chiar tecuceni, că ce mi-i Tutova şi ce-i Tecuciul, multă vreme, într-un fel localităţile şi împrejurimile lor identificându-se confundându-se
Să nu uităm că în Tecuciul lui Calimach, la casa „cu zorele”, a fiinţat pe la 1871 cenaclul în care Doamna Amalia Papadopol – Calimach, „suprema distincţie în aristocraţia Moldovei de Jos” îşi primea cu plăcere poetică amfitrionii… Aici, la Tecuci a murit Amalia la numai 48 de ani, în 1895, iar în aceeaşi zi, la numai 25 de ani, se stingea şi domnişoara Elena Papadopol – Calimah, iar istoricul şi scriitorul a mai dus-o până la 18 iunie 1898… Suficient să ne relateze atâtea nu numai despre Tecuci sau Tutova – cu cei doi binecredincioşi plecaţi în lume… Plecaţi nu atât să cerşească şi să agonisească, cât mai ales să „transporte” cu ei spiritul tutovean: trăitul în comun şi rezolvarea împreună atât a bucuriilor cât şi a necazurilor. Că aşa se întâmplă printre tutoveni şi tecuceni – naşterea, vieţuirea ca şi moartea oamenilor se petrec împreună, colectivitatea bucurându-se dar şi întristându-se, după caz.
Căutând atent în obiceiurile locurilor, să sperăm că timpul îi va identifica şi pe trăitorii lor, purtători ai faptelor bune, dumnezeieşti, la care s-a referit şi Alexandru Papadopol Calimah sosit şi rămas locului, din spiţă domnească, moldovenească…
Ca şi în cazul Lumânărică şi Titinaş, povestea Curţii Domneşti de la Iaşi, pusă de el în „Convorbirile literare” ale timpului, nu-i doar o legendă, ci un trecut care, după cum se vede, se toceşte, dar dăinuieşte ca şi … Lumânărică…
*
Şi au mai trecut încă alţi ani.
La 20 iunie 2008 în „Ziarul de Iaşi” citeam: „Un caz deosebit de complex în mâinile medicilor ieşeni” puşi să aleagă între două vieţi – a mamei sau a copilului.
„O tânără însărcinată pune mari probleme medicilor ieşeni” – scria într-un alt jurnal.
Era vorba despre o tânără din Sălceni – Tutova, localitate vasluiană, care, la numai 22 de ani, cu deja doi copii, numai după circa alte două luni, era sorocită să-l nască pe al treilea. Numai că, spuneau reporterii, în urmă cu doar două zile viitoarea mămică s-a simţit deosebit de rău şi aproape în stare de inconştienţă, a chemat, prin vecini, la domiciliu ambulanţa, care deîndată a transportat-o la Spitalul de neurochirurgie „N. Oblu” din Iaşi.
Aici, după investigaţii şi consiliu doctoricesc, medicii au pronunţat un diagnostic dintre cele mai tragice: tânăra viitoare mămică prezenta o tumoare cerebrală, al cărui diametru atingea 5 cm, crescătura intracraniană punându-i viaţa în pericol, ei dar şi copilului.
– Tânăra a ajuns la timp la spital, cât să mai poată fi salvată dar… – explica dr.Corneliu Tarasi, medic de specialitate – dar…pentru a evita un eventual accident vascular, i-a fost montat un dispozitiv de drenaj extern, pentru a combate şi creşterea tensiunii intracraniene. Totodată suntem de părere că este necesară întreruperea cursului sarcinii…
Cu acest diagnostic, pacienta a fost transportată la maternitatea „Elena Doamna” pentru operaţie de cezariană.
– Operaţia de cezariană a durat ceva mai mult decât una obişnuită, deoarece medicii nu mai întâlniseră o viitoare mamă cu tumoră craniană. În plus, exista şi riscul declanşării tensiunii intracraniene, cu consecinţe neprevăzute. Până la urmă, a fost extras un copil cu o greutate de 2,2 kg., imediat intubat, pentru că născutul era şi imatur, s-a explicat medicul chirurg Eduard Craciuc, care realizase intervenţia.
Informând despre cele de mai sus, liderul presei de la Iaşi informa că şi aproape toate rudele femeii o abandonase. Nimeni nu o vizitase pe tânără.
În timp ce mass-media realiza publicitatea arătată, medicii obstetricieni, cât şi neurochirurgii studiau cazul tinerii care născuse dar purta cu sine tumoarea craniană şi … neprevăzutul.
– Cazul este dificil şi deosebit pentru că la mijloc e şi viaţa copilului, dar mai ales a mamei. Cu exactitate nu se cunoaşte cauza tumorii, dar se crede că ea este de natură malignă şi celulele canceroase acţionează… Extirparea tumorii devine inevitabilă, argumentau specialiştii.
– Tânăra de care nu s-a interesat nimeni din familie are nevoie de susţinerea familiei şi a celor din jur, era părerea societăţii civile, devenită coparticipantă la caz.
– Săptămâna viitoare va fi operată la cap iar perioada de recuperare este foarte importantă – mai spune dr.Taraşi…
De pe un forum, pe Internet străbătea un apel: „de la Tutova-Vaslui provenea şi Rică-Lumânărică, onorat şi respectat de la Vlădică până la opincă. Un sfânt! Osemintele lui se află la Biserica Tălpălari – Iaşi. Mergi, tânără, şi roagă-te lui, pentru sănătatea ta şi a copilului tău! Sfinte Rică-Lumânărică, roagă-te şi tu lui Dumnezeu pentru mamă şi copii ei. Fă ca această femeie să se însănătoşească!
Apelul a născut la unii gustul de glume.
– Doamne, ajută-le pe cele două – completa cineva, referindu-se şi la mamă şi la copilul născut, fie la prima şi o altă viitoare mămică, ce la vârsta de 11 ani aştepta şi ea ziua să nască.
– Citeşte spusele lui Costachi Negruzzi despre Rică Lumânărică, că a fost un om real, nu o ficţiune literară, adăuga un altul care şi întreba: dar dacă o s-o ajute Rică Răducamu, fotbalistul, ce o să mai spui?
– Fă tu o colectă publică pentru ele, să arăţi că nu eşti ca alţii, neîncrezător, completa altul.
– Păi, da, cam ai dreptate, că dacă ar sări un Rică Răducanu, un Gigi Becali, un Mazăre sau alţi barosani şi bashtani, fie şi cei din Ferentari, şi ar băga ceva bani şi mălai, s-ar putea ca săraca femeie de la Tutova să scape cu zile după operaţie, reveneau la cazul în discuţie alţii.
În nota sa de seriozitate deplină, acelaşi cotidian, „Ziarul de Iaşi”, consemna în ziua de 8 august 2008: „Oameni miloşi au dat 100 milioane de lei vechi la botezul lui Constantin-Bogdan Ciobanu din Tutova.” Autori, Claudia Craiu, care concretizează: „La botezul caritabil care a avut loc pe 31 iulie la Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Bucium s-au strâns peste 70 milioane lei vechi pentru familia Ciobanu. Aceşti bani vor fi folosiţi de părinţii micuţului Constantin Bogdan Ciobanu pentru a-şi face fântână, a-şi trage curent electric şi pentru a-şi termina casa de chirpici din satul Sălceni – Tutova, judeţul Vaslui, pentru că se apropie iarna şi au trei copii de crescut.

– Sunt foarte mulţumit că au sosit oamenii în ajutor. Au venit chiar copilaşi de la mine din parohie care au dat fiecare câte 10-15 lei. Au „închinat” şi ei la cumetria organizată de parohie, spunea cu modestie părintele Dumitru Carp, preotul paroh de la biserica din Bucium – Iaşi.
Preotul în cauză, am aflat, este şi el tutovean, un fel de consătean, din întâmplare, al familiei Ciobanu din Sălceni – Tutova.
Pe lângă suma adunată la botez, s-au mai adăugat alte 30 milioane lei vechi, oferiţi de firma Iulius Mall. Vor fi folosiţi de mama copilului care a suportat, între timp, cu succes şi operaţia chirurgicală pe creier, cu îndepărtarea partiala a tumorii maligne.
Alţii au sărit dăruindu-i plante medicinale care au fost asociate medicinii alopate .
Aflată sub tratament, femeia mamă a celor trei copilaşi, respectând şi o altă recomandare, s-a deplasat chiar şi la biserica Talpălari din Iaşi, unde sunt păstrate osemintele lui Nică, Rică – Lumânărică şi s-a rugat lui şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea sa şi a familiei sale.
Şi cu faptă Dumnezeiască, la ultimul control medical, medicii i-au spus că i-au dispărut şi ultimele urme ale tumorii, celulele canceroase.
Face minuni, Nică Rica-Lumânărică!
Dar şi oamenii, binevoitorii…
În toate acestea, cât o fi meritul medicilor, a plantelor medicinale, ori a slujbelor religioase cu rugăciuni de ajutorare până la lacrimi, este mai puţin important. Esenţială rămâne sănătatea femeii şi a copilului, cărora li se prognosticese, la început, puţine zile
Cât despre parohul Dumitru Carp de la Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Bucium, acesta ne-a încredinţat mesajul creştinesc: cei ce vor să ajute în continuare familia Ciobanu de la Sălceni – Tutova, localitatea lui Nică-Lumânărică, pot lua legătura cu biserica şi parohul în cauză, sus pe Dealul Buciumului, deasupra „plopilor fără soţ”, pe unde a trecut s-au s-a odihnit făcând poezie de suflet – marele Mihai Eminescu.
Extras din cartea: „Ion N. Oprea, Carte…, Ed. Pim, Iasi, 2009 ” pg.263

botez-bogdan-constantin-ciobanu-51botez-bogdan-constantin-ciobanu-6 Botezul micutului Constantin-Bogdan Ciobanu 30 iulie 2008.
botez-bogdan-constantin-ciobanu-8Mama cu pruncul botezat in Iisus Hristos.

*

Ion N. Oprea, jurnalist cu vocaţie, împătimit cercetător al presei româneşti de altă dată, a scos la lumină din răvăşitele şi prăfuitele colecţii de reviste, ziare şi alte publicaţii o lume a timpurilor trecute, o istorie despre oameni, evenimente şi locuri pe care trăitorii de azi şi de mâine nu ar fi avut-o, altfel, la îndemână.
Născut în urmă cu mai bine de şapte decenii în Priponeştii Tutovei, Ion N. Oprea a început să cocheteze cu jurnalistica încă de pe vremea când făcea stagiul militar, când scria ştiri despre felul cum se făcea instruirea ostaşilor şi despre rezultatele obţinute.
Activitatea propriu-zisă de gazetar şi-a început-o la ziarul regional „Steagul Roşu” din Bârlad, unde a parcurs treptele anevoioase ale afirmării şi consacrării. Studiile juridice făcute pe parcurs, l-au ajutat să pătrundă în tainele gazetăriei şi să ocupe, apoi, diverse funcţii în aparatul de stat.
După încheierea activităţii, dragostea pentru profesie şi cultul pentru cuvântul scris l-au determinat să se dedice studierii istoriei presei, un domeniu extrem de interesant şi fascinant.
A început cu investigarea publicaţiilor bârlădene iar rezultatele muncii sale s-au concretizat în volumul intitulat „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene (1870-2003)”, volum apărut la editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.
În continuarea trudnicei sale activităţi de cercetare s-a ocupat de presa din Bucovina, prezentată în două volume. Primul, intitulat „Bucovina în presa vremii – Cernăuţi 1811-2004”, cu un număr impresionant de pagini (538), consemnează şi comentează (în limite decente) peste 300 de titluri de ziare, reviste, almanahuri, anuare, calendare etc. cu mesajele lor politice, literare, ştiinţifice, artistice, economice, cetăţeneşti, care au vegheat şi contribuit la păstrarea conştiinţei naţionale a românilor bucovineni şi a dragostei lor faţă de Patria mamă – România.
Cel de al doilea volum intitulat „Bucovina – pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893-2004”, este realizat tot la Editura TipoMoldova din Iaşi.
Harnicul şi neobositul ziarist-cercetător Ion N. Oprea se află în stadiul de tipărire cu cartea „Viaţă”, subintitulată „o antologie ziaristico-scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu”, precum şi cu alte două volume documentare: unul despre presa din Vasluiul anilor 1875-2005 şi altul (cel de faţă) intitulat „Dorohoi, Capitala Ţării de Sus, în presa vremii, 1874-2006.
Prin perseverenţă şi migală, dublate de pasiune, rigoare şi respect pentru presa scrisă, autorul volumului despre Dorohoi prezintă cititorilor viaţa zbuciumată a unui orăşel moldav, care a avut în evoluţia sa o perioadă de glorie, aşa cum era ea prezentată în presa vremii. Cartea se constituie într-o istorie a locuitorilor şi conducătorilor lor, a partidelor politice, cu luptele dintre ele, orchestrate şi dirijate de la centru, oferă informaţii despre economie, învăţământ, cultură, artă, literatură, aşa cum s-au oglindit ele în publicaţiile vremii, despre personalităţile care au colaborat la presa dorohoiană, despre ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile trăitorilor pe acele meleaguri.
Că este un cercetător dotat şi riguros o dovedeşte şi faptul că în cărţile sale publicaţiile sunt prezentate în ordine alfabetică, cu datele de identificare respective: titlul, cui a aparţinut publicaţia ca organ de presă, grupul de iniţiativă, conducătorul, colectivul redacţional şi principalii colaboratori, anii între care a apărut, periodicitatea, adresa sediului redacţiei şi a tipografiei unde s-a tipărit, formatul, numărul de pagini, inclusiv copia xerox a frontispiciului.
Cititorii cărţilor lui Ion N. Oprea, valoros scriitor de literatură documentară, vor găsi în ele adevărate cronici ale vremurilor de altădată, aşa cum au fost ele prezentate în presa de atunci, vor afla lucruri interesante şi inedite care îi vor ajuta să înţeleagă mai bine lumea în care trăiesc.
Ion N. Oprea, iscusit şi neobosit scotocitor al publicaţiilor aflate în depozitele documentare ale bibliotecilor şi arhivelor, ne dezvăluie în cărţile sale aspecte, evenimente, personalităţi şi locuri încărcate de istorie care întregesc imaginea şi înţelesurile vremurilor de astăzi, ale României postdecembriste.
Vasile Fetescu
carteino

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: