Două morminte

Acum câteva zile, săpând prin colbul ziarelor şi revistelor din Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi am descoperit… mormântul lui Lumânărică din fostul cimitir parohial al Bisericii Tălpălari din Iaşi, cimitir acum dispărut. Este de fapt vorba despre un articol al istoricului şi publicistului Gheorghe Ghibănescu, apărut în numărul de Crăciun pe anul 1901 al ziarului conservator ieşean „Evenimentul” articol care atestă că la anul 1901, la 60 de ani de la moartea lui Lumânărică, în 1842, cultul acestuia era încă viu printre ieşeni. Lumânărică a fost un „cerşetor”de bună voie, cu un suflet mare care a iubit oamenii şi pe Dumnezeu. În numele lui Iisus Hristos a împărţit speranţă, a ajutat material pe mulţi năpăstuiţi, a construit şi împodobit biserici, a dat multora o vorbă bună şi o… lumânărică, simbol al Celui Înviat. La moartea lui întreaga comunitate în frunte cu mitropolitul l-au pus în mormântul însemnat cu un simplu bolovan. Lumânărică a făcut mult bine în timpul vieţi sale dar si după, până-n zilele noastre. Nu degeaba auzind de trecerea sa la Domnul, locţiitorul de mitropolit Filaret Apamias Beldiman, şi-a descoperit capul zicând: „Cu adevărat un sfânt a fost acesta!” şi clopotele Mitropoliei şi ale întregului târg al Ieşilor trei zile au bătut a jale. Povestea lui Lumânărică ne-a fost lăsată de C. Negruzzi în revista „Albina” din anul 1842, de Alex. Papadopol-Calimah în „Arhiva”din 1896 şi iată şi de Gh. Ghibănescu în „Evenimentul” din 1901.
Să sperăm că Biserica Ortodoxă Română va cerceta viaţa şi faptele de excepţie ale acestui ţăran român din fostul ţinut al Tutovei şi-l va primi în rândul sfinţilor săi din Sinaxar. Doamne ajută!

Doua morminte de Gh. Ghibănescu

Dacă vreun curios s-ar îndrepta spre biserica Tălpălari, şi s-ar rătăci puţin printre mormintele din ţintirim va vedea cu mirare că între pietrele cu bogate inscripţii, care ne spun de rostul, ce l-au avut în lume cei ce zac sub ele, adormiţi în Domnul stă şi o piatră detunată, care nu poartă pe ea decât urmele ciocanului grosolan al ciocănaşului, care a desbârnat bolovanul de stânca din munte, şi fără altă înfloritură, fără altă însemnare s-a crezut prea îndestulător să se pună deasupra mormântului închis pe rămăşiţele trupeşti ale ilustrului necunoscut.
Nu ştiu cum dar nu se poate ca această piatră mută să nu-ţi spue mai mult decât una plină cu slove. Şi multe pietre pline cu slove are ţintirimul Tălpălarilor ! Biserica veche Cantacuzinească, zidită de vestitul vistiernic a lui Vasile Lupu, Iordache Cantacuzino, cumnat prin femeie cu Voievodul Moldovei, biserica de azi a Tălpălarilor are un nume în trecutul Iaşilor. Tocmai aici unde avem catacombele familiilor Beldiman şi Cantacuzino Paşcanu; unde avem mormintele Gosanilor, Carpeştenilor, şi Ruseteştilor, tocmai aici să se găsească pusă în primul rând o piatră mormântală, ce să nu spună nimic alta decât că acolo zace un mort.
Contrastul acesta ne duce cu mintea departe de tot; în acele timpuri când mai marii oştilor, oraşelor şi ai noroadelor obişnuiau a-şi pune pe mormintele lor stânca de piatră, munte întreg prăvalit în vale spre a arăta lumii ce au fost ei în viaţă.
Liniştea ce-ţi produce acest mormânt, peste care razele calde ale soarelui de vară cad cu îmbelşugare, iarba verde a câmpului creşte năvalnic, boarea răcoroasă a vântului de vară încet adie, iar viforul aspru al ierni mugeşte cu mânie; această linişte meditativă, care ţi-o aduce în suflet, vederea locaşului veşnic al fiinţei noastre intrate în sânul nefiinţei; nu ştim cum se izbeşte puternic de nesăbuitul imbold al lăudărosului răposat, care crede de datorie să-şi sape şi pe mormânt cuvinte sunătoare.
Piatra goală a mormântului mut, stă alăturea cu piatra plină de slove a deşertăciunei omeneşti. Oricâtă durere ar fi cuprins acel şir de slove săpate pe piatră; oricâte lacrimi vor fi curs pe acea piatră, pe care azi muşchiul a crescut, năzuind să încalece puterea slovelor; oricât de răsunătoare fire-ar fi fost la vreme acele vorbe pline de înţeles; vremea însă a aruncat vălul uitării şi pare a răzbuna pe modestul muritor, ce nu şi-a săpat nici numele, dar care tocmai prin aceasta te îndeamnă să-l afli.

Aici în al morţii sân
Zace aga Alecu Roset;
Aici rudele în bocet
Îndreptează a lor suspin
Aici patria jeleşte
Al ei sprijin şi nădejde
Ce aici odihna sfântă
Inima lui rece-apusă
Pentru dânsul înfierbântată
Inima ce-l cunoscuse.
Născut la 1795 Ianuar 19
Săvârşit la 1837 Iuni 10.

Săraca patrie! Oricât de simţătoare să fie ea, dar ce rost să-i sape jalea ei pe piatră! Omenesc lucru este a crede că şi cerul şi pământul se năruiesc odată cu istovitul omului smuls în floarea vârstei din sânul rudelor; dar dacă pentru moment durerea a mărit ideia, poetul care s-a silit să dea putere lapidară acestui simţământ făcându-l să treacă dincolo de cercul momentului, prin idee a omorât sentimentul.
Cât de înălţător însă nu e pentru mintea şi inima noastră, câtă parte omenească nu cuprinde piatra goală de slove! Câtă poezie în această uitare de sine! Omul, pentru care n-a plâns nimeni în viaţă; mortul, pentru a cărui pomenire nu s-a pus numai de cât o stană de piatră ruptă din munte, pare că ne zice: Iată-mă!; În lume am fost şi lumea nu m-a cunoscut; răsplată mi se dă în ceruri! Căci gol am fost şi m-a îmbrăcat, flămând am fost şi m-a-ndestulat; însetat am fost şi m-a adăpat.
Şi cine să fie cel adormit în Domnul, de care nimeni n-a avut ce să însemne? Ce nume necunoscut se ascunde supt piatra goală de slove?
E mormântul lui Lumânărică !
Cine n-a auzit de Lumânărică ?
Câţi însă ştiu ceva de aga Alecu Ruset ?
Cât contrast nu vezi în aceste două morminte!
Decât o viaţă moartă, mai bine o moarte vie.
Ce e ca şi viaţa ce nu mai are moarte!

articol apărut în ziarul “Evenimentul”, Iaşi, nr. 274, 25 Decembrie, 1901, p. 1

Veşmântarul bisericii Talpalari, în prim plan, sub care se află osuarul

*
Gheorghe Ghibănescuun distins istoric

Mozaicul de deasupra intrării în capela osuar a biserici Talpalari


de Ionel Maftei
Printre figurile de dascăli eminenţi în personalitatea cărora pasiunea pentru cercetarea ştiinţifică s-a împletit cu aceea pentru meseria aleasă, slujind cu egal devotament şi ştiinţa şi catedra din Moldova, se înscrie şi Gheorghe Ghibănescu. S-a născut la 29 septembrie 1864, în satul Gugeşti de lîngă Huşi. Frecventează, între anii 1875 şi 1879, cursurile Seminarului inferior din Huşi şi, apoi, între 1879 şi 1882, pe acelea ale Seminarului superior de la Socola din Iaşi. După absolvirea studiilor secundare, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Al.I.Cuza, unde studiază istoria, filosofia, filologia şi pedagogia. În anul 1885, ocupă prin concurs o catedră la Şcoala Normală din Bîrlad, unde îşi începe cariera de profesor, istoric şi publicist. În timpul petrecut la Bîrlad, Gheorghe Ghibănescu publică două lucrări, semnificative pentru activitatea sa viitoare: Originile Huşilor (1888) şi Grafica chirilică la români (1889). În anul 1889 este transferat la Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi, unde, pe lîngă activitatea didactică, desfăşoară o bogată muncă de cercetare. La Iaşi a cercetat Arhivele Statului, ale Spiridoniei, ale Academiei Mihăilene şi ale bisericilor şi mănăstirilor. A trecut prin toate satele de răzeşi ale Moldovei, pentru a găsi şi copia hrisoave domneşti, anaforale ale Divanului, cărţi domneşti, mărturii hotarnice, spiţe de neam, izvoade de zestre, urice şi ispisoace etc. Adunîndu-le, Gheorghe Ghibănescu a dat cercetătorilor un vast material documentar. A publicat 25 de volume de documente intitulate Surete şi izvoade, 6 volume de Ispisoace şi zapise, 5 volume de reviste Teodor Codrescu. Istoricul Gheorghe Ghibănescu a realizat manuale de gramatică, monografii despre bisericile din Iaşi sau închinate unor personalităţi istorice: Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Vlad-Vodă Călugărul şi altele. Pentru activitatea sa deosebită, pentru monumentala sa operă, a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Profesorul şi istoricul Gheorghe Ghibănescu a trecut la cele veşnice în ziua de 4 iulie 1936 şi a fost înhumat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

articol din „Evenimentul”, Iaşi, 29 sept., 2004

2 Răspunsuri to “Două morminte”

  1. C.Husanu Says:

    Gh. Ghibanescu a fost un titan al istoriografiei

  2. marius Says:

    frumoase si pline de simtire articole, G.! speram cit de curind sa citim CARTEA despre femeile Neuschotz

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: