Doi „franciscani” moldoveni dreptmaritori crestini ortodocsi.

Ioan si Ion de la Tutova , cersetorii milostivi.
Ioan si Ion, numele a doi tarani romani cu destine comune. Pe pamint–facatori de bine, cersetori si saraci din proprie vointa, in ceruri suflete sfinte in imparatia lui Dumnezeu.
Originari din Tinutul Tutova, de pe valea Barladului, cei doi au colindat impreuna la un moment dat, in lung si lat satele, tirgurile si orasele Principatului Moldova, la inceput de secol XIX, catind pe cei intristati, saraci si impovarati de necazuri, in numele Domnului Nostru Iisus Hristos.
Poporul, de la vladica la opinca, i-a admirat si respectat numindu-i, cu afectiune, pe primul Luminarica iar pe cel de-al doilea Titinas.
La moartea lui Ioan, cunoscut pe nume si ca Ionita, Nita sau Nica Luminarica cetatea Iasilor i-a adus un emotionant omagiu si recunostinta. Cu siguranta, in cortegiul funerar din martie 1843, de la biserica Talpalari din Iasi, la capatiul raposatului Ioan, Nica Luminarica, se va fi aflat si insotitorul sau, apoi continuatorul operei sale de milostenie si pace, Ion, zis Titinas. Tristul eveniment al trecerii la cele vesnice a lui Ioan avea sa fie consemnat de carturarii vremii, amintiri ramase peste ani, pina la noi, despre viata celor doi vrednici traitori ai Evangheliei lui Hristos.
Un simplu omagiu adus astazi, peste ani, celor doi drept maritori tarani romani, stramosii unora dintre noi, se doreste a fi si aceasta aducere aminte.
Marturiile redate mai jos sunt cele ale contemporanilor vremii, istoricii: Alexandru Papadopol-Calimah si N. A. Bogdan, scriitorul Constantin (Costache) Negruzzi, primar al Iasilor in 1843, sau poetul Michail Corradini.

La sfirsitul textelor ce dau seama despre existenta reala a celor doua personaje, sunt si citeva notite pentru a ne inchipui, cu ochii mintii, cit de cit, cum arata capitala Principatului Moldova, intre care un „reportaj”, cum am zice azi, despre Iasi, epistola trimisa de Vasile Alecsandri lui Mihail Kogalniceanu la anul 1844.
Osemintele lui Ioan, cunoscut sub numele de Luminarica, se află în gropniţa bisericii Talpalari, din Iasi.
Numele celor doi tarani romani dreptcredinciosi prin mila lui Dumnezeu, vor ajunge, intr-o zi, la cinstea altarelor bisericii stramosesti.
Ioan si Ion de la Tutova, Lumânărică şi Titinaş, de acolo de Sus, poartă în continuare de grijă sărmanilor lor compatrioti români, tuturor celor impovarati de boală şi necazuri, si mijlocesc haruri acelora care le cer ajutor !
dsc080691 ” Lumanarica, Ioan de la Tutova” in viziunea pictorului de icoane Constantin Anton din Iasi.

In cartea “ Orasul Iasi- monografie istorica si sociala, ilustrata” publicata de istoricul N. A. Bogdan intre anii 1913-1915, in capitolul Cartei a XI-a gasim urmatoarea insemnare:

Luminarica si Titinas, Cersitorii milostivi

Desi aceasta istorisire ar tine mai mult de nuvela ori roman, totus lucrul fiind inca proaspat in amintirea unora din batrinii orasului, si relatat mai ales de literatul Costachi Negrutti, cred ca e bine reamintesc aici:
Vă aduceţi aminte de un sărac, scrie Negrutti, pre care îl întâlneaţi—sunt acum doi ani (1843), pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor şi împărţind bogdaprostele în dreapta şi în stângă?
Lumânărică nu mai este! — Dar cine era el, şi care fu solia lui aice jos? singur nu o ştia. De îl întrebai de unde este? „Nu ştiu, răspundea; ştiu numai că mama când m-a făcut mi-a zis: Niţă, dragul meu! să cumperi lumânărele şi să le imparţi pe la bisericele.
Atâta ştiu, atâta fac.“
Desculţ, cu capul gol, încins cu o funie şi cu traista în şold, Lumânărică păn-în ziuă colinda toate bisericele, împărţind lumânări şi cerşitorind, nu pentru dânsul — lui nu-i trebuia nimica — ci pentru alţii.
La un schit sărac lipseşti clopotul; îndată Lumânărică îl ia din târg, se pune cu dânsul în mijlocul unei pieţe, îl trage, şi clopotul nu tace pună ce nu-şi câştigă plata. Curând aroma sfântă va răsuna în aer chemând pre credincioşi la rugăciune, şi va spune în graiul său cel misterios lăudata faptă a săracului cerşitor.
O biserică n-are vestminte; Lumânărică îi aduce stofe bogate, el care n-are decât o haină stremţoasă ce abia îi copere goliciunea trupului; căci în zadar voieşti să-l îmbraci. Dă-i o haină, o cămeşă; piste un ceas nu o mai are; a dat-o altuia, pre care îl socoate mai nevoieş decât dânsul.
Videţi această văduvă cu lipsa în faţă şi cu desnădejdea în inimă, încungiurată de şepte copii ce plâng de foame, îmbrâncită de la uşa bogatului, unde nu i se dete voie a împărţi nici fărmăturile cu cânii lui, ticăloşia o apasă sub greul ei genuchi. Lumânărică o vede, o mângăie, şi a doua zi îi aduce o vacă, care săturând cu laptele ei pre flămânzii copii, introduce iarăş bucuria în bietul bordei.
Dar unde suntem noi în stare a înşira toate bunele fapte a acestui sfânt om! Ajunge a şti că săracul acesta cerşitor, îndemnat de plecarea sa şi de o stăruinţă puternică, a zidit până şi biserici. Să judecăm din aceasta, oare câţi săraci am putea face fericiţi cu abonamentul unei loje la teatru, unde învăţăm a fi demoralizaţi, cu cheltuiala unui ospăţ ce ne îmbuibă pântecele şi ne strică sănătatea, cu o găteală de bal ce roade câte un colţ din moştenirea copiilor noştri?
Dacă Lumânărică ar fi strâns toţi banii câţi a împărţit mile şi a cheltuit cumpărând luminări, clopote, vaci, vestminte ş.a., negreşit ar fi fost bogat după starea sa; dar trăind sărac, el a murit sărac.
Întru o zi, trecând pe lângă o biserică am văzut norod strâns, şi am auzit cântând rugăciunile morţilor. în mijlocul bisericei sta un mort învălit cu giulgiu. Biserica era iluminată şi împodobită ca pentru un mort bogat, şi un arhiereu încungiurat de un numeros cler slujea prohodul. Nu se vedea nici o rudă, nici un prietin vărsând lacrimi minciunoase; numai o văduvă în haine negre sta la picioarele secriului; iar pe faţa tuturor săracilor ce alcătuiau cortegiul repausatului, se videa întipărită o întristare mută, o jale dureroasă.
În momentul acesta, arhiereul, apropiindu-se, dezvăli pre mort, şi însemnând pe faţa lui semnul crucei, zise cuvintele aceste:
„Doamne! odihneşte sufletul robului tău Ioan în loc de pace, în loc cu verdeaţă, unde nu este întristare nici suspin, ci viaţă fără de sfâşit“.
Pătrunşi de mare puternicia morţei, am plecat capul, şi privind icoana Mântuitorului, ce sta pe peptul mortului, am zis:
…Doamne! Doamne! Odihneşte după moarte şi sufletul nostru în locul unde ai odihnit sufletul lui Lumânărică.“ Poate voiţi a şti cine făcuse o aşa pompoasă înmormântare cerşitorului?
Într-o dimineaţă, o damă văduvă — a căriia nume îl vom tăcea, respectând frumoasa ei faptă — găsi la poarta casei sale trupul lui Lumânărică, şi văduva îngropă pe sărac! „
Asupra lui Luminarica, cit si asupra unui alt asemenea tip, ce a trait tot prin 1843,si dupa aceea, numit Titinas, Al. Papadopol-Calimah ne da mai multe amanunte (Arhiva St. si Lit., 1/VII) :
„ Vladica Filaret Beldiman, loctiitor de Mitropolit, auzind clopotele de la talpalari, intreba pentru cine sunt trase; Arhidiaconul ii spune ca pentru Luminarica. Vladica isi facu semnul crucei, murmura o rugaciune si apoi porunci sa traga clopotul cel mare de la Mitropolie, caci „un om sfant a parasit aceasta lume !” Dupa obicei, cind suna clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor celorlalte biserici din Iasi patrundeau vazduhul cu glasul lor plangator. „Trei zile tinu glasul clopotelor, trei zile Iasii erau in jale”. Un tinar italian (roman dupa mama) Mih.A. Corradini,ce se afla pe atunci in Iasi,scrise cu acel prilej o lunga elegie, intitulata Lumino, (Dialoguri Francezo- Romanesti, de Th. Codrescu,164) incepind cu versurile urmatoare:
Quel est ce glas profond,ce glas misterieux,
Qui depuis trois longs jours s`eleve au haut des cieux ?
Est-ce un prince, un primat, grandeurs que Dieu seul sonde,
Est-ce un riche encense qui part pour l`autre monde ?
Non; c`est un homme obscur, sans nom et sans appuil…
Un pauvre mendiant que l`on peure aujourd`hui….
Cit despre Titinas, desi calicea ca si Luminarica, avea intrare pe la toate curtile, pina si la Gr. Al. Ghica-Voda; el ducea ajutor nu numai oamenilor de rind, din popor, dar chiar si multor familii boieresti scapatate, si, tot din cersitoria sa, zidi apoi la Barlad clopotnita Bisericei St.
Ioan. „
*
Pentru frumusetea scrierii dar mai ales pentru emotiile si informatiile despre cei doi cersetori milostivi, tarani romani dreptmaritori de la Tutova, Ioan si Ion redam, mai jos, scrierea istoricului si literatului Alexandru Papadopul-Calimah:
Două nume legendare din Moldova: Lumânărică şi Titinaş.

Viaţa fiecăruia din ei să cuprinde în cuvintele Scripturei:
„a umblat bine făcând…” Fap. X-38.
Nu-i aşa mult de atunci ! Mulţi îşi vor aduce aminte despre cele ce povestesc. Pe Lumânărică mulţi l-au cunoscut şi mulţi au auzit pe părinţii lor vorbind despre el. Cât despre Titinaş poreclit şi el Lumânărică, toţi cei bătrâni îşi aduc aminte de el.
Într-una din zilele lui Martie anul 1843, clopotul bisericei Tălpălari răspândea jalnicul său glas, vestind capitalei Moldovei că un creştin a trecut către Domnul. Clopotarul îşi punea, parcă, toată ghibăcia şi toată simţirea sa, la tragerea clopotului, şi glasul acestui instrument duios de deşteptare a bisericei, să auzia şi mai jalnic. Clopotarul nu-şi îndeplinea, asta dată, meseria pentru obicinuitul folos: o simţire jalnică, o mâhnire sufletească, îl mişca.
Tronul Mitropoliei Moldovei era în acele zile văduv, Veniamin Costache, fala şi podoaba bisericei moldoveneşti, părăsise în ziua de 18 Ianuarie 1842, amărât de supărările, şi împresurat de vicleniile Inaltei Oblăduiri, şi să retrasese la mânăstirea Slatina, unde a şi încetat din viaţă în ziua de 18 Decemvrie 1846. Un boier de prin acele zile, Marele Logofat şi cavaler Alexandru Mavrocordat, a scris în versuri elenice o elegie plângătoare la împrejurarea paretisirei preasfinţitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi,- elegie care împărtăşea mâhnirea Moldovei întregi şi care a fost tradusă în versuri româneşti de profesorul Seulescu. Neputândusă publica în ţară, din cauza straşnicei censuri, şi de frica stăpânirei, acea elegie s-a publicat, chiar atunci, în Transilvania. Nu o dată, în zilele robirei cuvântului, Foaia pentru minte, inimă şi literatură din Transilvania să făcu ecoul suspinurilor şi protestărilor Moldovei şi a Munteniei!…
Vlădica Filaret Beldiman, era acum locţiitor Mitropoliei Moldovei. Bătrânii spun că auzind clopotul, el simţi o adâncă mişcare, şi chemând pe Arhidiaconul, îl întrebă: Ce trage clopotul ? Preasfinţite, răspunde Arhidiaconul, după metania obişnuită, Lumânărică a trecut cătră Domnul, şi clopotul trage la Tălpălari, unde urmează a să înmormânta. Vladica Filaret să sculă în picioare, făcu semnul crucei, şopti tainic o rugăciune, şi zise Arhidiaconului : „să tragă clopotul cel mare al Mitropoliei! Un om sfânt au părăsit această lume…” Când să auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iaşi îi respunseră îndată, umplând văzduhul cu glasul lor plângător. Aşa era obiceiu la biserica noastră: când tragea clopotul Mitropoliei, îi răspundea pe acelaş ton, toate bisericile din oraş şi toate mânăstirile.
Trei zile ţinu glasul clopotelor!
Trei zile , Iaşii erau în jale !
Lumea cu mic cu mare, de prin oraş şi de prin mahalale, se îndreptă şi să îndesă spre biserica Tălpălari, după un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era încă răspândit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, să fie dus la mormânt într-un car tras de dobitoace; pe mort il duceau în năsele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rânduri. Oamenii datoreau această de pe urmă slujbă, această cinstire omului ce se ducea pentru veşnicie dintre ei!… şi mortul era cu faţa descoperită, în faţa oamenilor, în faţa ceriului,- ca lumea să privească veşnica sa plecare, şi să privească veşnicul său rămas bun,- ca lumea să privească în faţă mărirea morţi, şi să cugete… În urma secriului venea o damă din cele mai înalte trepte ale aristocraţiei din Iaşi, şi mulţi boieri şi mult norod. Secriul era de scânduri albe, fără căptuşeală, fără nici o podoabă, fără flori şi fără cununi,- căci flori şi cununi erau faptele cele bune ale mortului ;-iar în secriu se vedea, descoperit, după vechiul obiceiu al creştinilor, o fiinţă slabă, uscată, galbenă ca ceara, îmbrăcată cu un suman, încinsă cu o funie, cu picioarele goale… Era un calic!…
Într-o dimineaţă, în zori de zi, o damă din înalta societate a Iaşilor, care făcea multe binefaceri şi pomene, alinând suferinţele săracilor, găsi la poarta curţei sale trupul acestui calic, şi ea făcu îngroparea cu cheltuiala sa.
Aceasta damă, această femeie pioasă, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al României, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iaşii îl petreceau cu cinstire la locuinţa cea de apoi? Acest calic după care să auziau suspinuri şi plânsete necurmate?… Acest mort pe care nu-l plângea nici o rudă,— căci el n-avea nici una!…acest mort pe urma căruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecătoriei, nu să mai osteneau să facă vreo catagrafie, să pue peceţi,- căci el n-avea altă avere decât sufletul său! Şi decât faptele sale cele bune, căci el n-avea altă casă decât acoperământul cerului şi gazdele celor milostivi!…
Acest calic era Lumânărică!…
Dar cine era el ?
Era un ţăran din ţinutul Tutovei… atât se ştie. Numele lui era Niţă, adecă Ioan, Ioniţă,– însă lumea nu-i mai zicea de mult, decât Lumânărică. El n-a cunoscut pe părinţii săi, nimeni nu-i vorbise despre ei. O ţărancă, fără copii îl strânsese, şi-l crescuse,– şi Niţă să hrănea în sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai înainte de data morţii sale, fiind în vârstă ca de 20 de ani, Niţă ieşi într-o zi, din sat, fără să zică nimănui nimic. Îmbrăcat cu un suman, cu o cămeşă de cânepă, încins cu o funie, cu capul gol şi iarnă şi vară, cu picioarele desculţe, şi iarna numai cu imenii, fără altă încălţăminte, ţinând în mâinile sale un snop de lumânărele de ceară, ca să le tot deie pe la biserici din care cauză lumea îi zicea Lumânărică, cu o taşcă de pânză groasă, atârnată de gât, în care strângea elemosina (pomana) oamenilor,-aşa a cutreierat Lumânărică, oraşle şi satele Moldovei, în curs de 40 de ani cerând pomană şi punând tot ce strângea în traista ce-i atârna de gât!…
Mulţi moldoveni îşi aduc aminte de el.
Lumânărică era mic de stat, oacheş, blând la faţă, cu barba mică, cu părul des. Trecând pe uliţe şi pe drumuri, el cânta cu duioşie, uitându-să la lumânarelele sale:
Lumânarelele, dragele mele!…
Mâinile sale, mâini albe, mici şi frumoase, erau veşnic pline de lumânarele pe care le împarţea toată ziua la biserici, la botezuri, la îngropări de săraci. N-a fost om în Moldova care să nu fi dat obolul său lui Lumânărică; traista sa, depozit binefacerilor, să umplea şi se deşerta, numai în ajutorul săracilor; oriunde era o nenorocire, oriunde era o sărăcie, Lumânărică sosea ca din cer, şi aducea pe ascuns mila, mângâiere şi ajutor; mâna sa a îndestulat multe şi mari nenorociri; unora le da bani, altora le cumpăra vacă, ca să-şi ţie familia; altora le cumpăra boi, în locul boilor răpiţi de boală, de împlinitorii dărilor visteriei, sau de vreo altă pacoste sau năprăsnicie;- repara biserici, boteza copii săracilor, înzestra fete sărmane: într-un cuvânt Lumânărică era părintele nevoieşilor. Nu numai Creştinii, dar şi Jidovii,- milostivirea sa îi ajuta, şi-i cerceta; de aceia să vedeau acum după sicriul său, oameni de felurite neamuri la un loc, suspinurile lor de mâhnire şi recunoştinţă.
Patruzeci de ani, Lumânărică, a umblat şi s-a obosit, prin frig, prin soare, pe vreme rea şi prin vreme bună, cutreierând ţara, cerşetorind, adunând mila inimilor bune,-dar frântă leţcaie n-a cheltuit pentru dânsul, din tot ce a adunat. El mânca şi să adăpostea pe la casele oamenilor, unde-l apuca vremea, să îmbrăca cu un suman dat de cineva, care-l ţinea cu anii. Vara şi-n timpurile calde, Lumânărică petrecea nopţile afară sub acoperământul cerului, la un coţt de uliţă, sau sub adăpostul unui copac, cu dragele sale lumânărele în mână. Traista sa putea fi cât de plină de bani: lumea-l cunoştea; cine s-ar fi atins de banul strâns de Lumânărică? Era banul lui Dumnezeu, şi poftitorii de bani străini, să cutremurau de aceştia ca de un fulger dumnezeiesc.
Aşa a trăit Lumânărică 40 de ani, colindând prin lume pentru a face bine, a restaura biserici sărace, a alina suferinţile şi obijduirile soartei rele, a duce doftori şi doftorii la bolnavii săraci. El să afla într-o veşnică mişcare, vecinic grăbit (viaţa-i aşa de scurtă!…), cercetând, aflând toate nenorocirile, şi ducându-le pe ascuns ajutor. Inimile bune aveau pe Lumânărică sol şi păstrător al elemosinei (pomenii – n.n) lor,- Lumânărică îndeplinea cu o credinţă sfântă orice însărcinare evlavioasă şi binefăcătoare.
Acesta era calicul pe care întovărăşeau acum la mormânt suspinurile unei lumi întregi. Un mare deşert să deschidea după el, în soarta celor nevoeşi,- mare deşert şi adâncă mâhnire.
Când preotul, sărutând icoana Mântuitorului de pe pieptul lui Lumânărică, îi dădu sfânta bine cuvântare, şi când rugătorii bisericii îi cântau veşnica pomenire,- acest cuvânt să repeta ieşind din toate buzele, izvorând din toate inimile mulţimei. Nicioadată rostirea n-a fost mai adevărată: ce pomenire poate fi mai veşnică, decât pomenirea făcătorilor de bine!…
Trăia atunci, în Iaşi un tânar plin de inimă, un tânăr învăţat, muzicant, elegant, prieten al lui Costachi Negri, a lui Costachi Negruţţi, al lui Mihail Cogălniceanu, al lui V. Alecsandri, al lui Alecu Donici, al lui Costachi Conachi, al lui Nicolai Roznovanu, un tânăr iubit de toţi moldovenii, cunoscut şi iubit de însuşi Victor Hugo: acesta era Mihail A. Corradini. De tată Italian, de mamă Moldovan, Mihail Corradini era fiul lui A. Corradini şi al frumoasei Moldovene cunoscută de obşe sub numele de Sora Butoaei, adica sora femeei lui Butu, născută Nacu. Mihail Corradini, născut şi crescut în Iaşi, învăţat în Italia şi în Franţa, ne-a lăsat multe scrieri, între care un volum de poezii franceze sub titlul: Chants du Danube, tipărit la Paris, la 1841, pline de simţiri patriotice pentru Moldova, şi de patriotice aspiraţiuni şi prevedere despre viitorul României. În scrierea mea, Amintiri despre Costachi Negri, am închinat câteva rânduri memoriei lui M. Corradini. Acest tânăr şi simpatic poet, iubea şi admira pe Lumânărică, cum il iubeau şi respectau toţi moldovenii. Poetul să luă şi el după sicriul calicului, şi muza sa, cuprinsă de duioşie şi de admirare îi închină versuri frumoase care s-au păstrat într-un manuscris vechiu al timpului, şi pe care Theodor Codrescu, păstrător mărinimos şi neobosit al urmelor zilelor noastre trecute, le-au reprodus după un autograf pe care i-l dăduse V. Alecsandri. Iată aceste versuri care în motto-ul lor, cuprind chronostihul epocei şi al nevoinţelor lui Lumânărică:
Lumino (Luminărică)
XL Anni, Virtutis, Ad Umanitatis, Utilitatem, Superna, Nobilitas, Spreta, Proceribus
Quel est ce glas profond, ce glas misterieux,
Qui depuis trois longs jours s`eleve au haut des cieux ?
Est-ce un prince, un primat, grandeurs que Dieu seul sonde,
Est-ce un riche encence qui part pour l`autre monde ?
Non ; c`est un homme obscur, sans nom et sans appui !
Un pauvre mendiant que l`on pleure aujourd`hui !
Il est mort,- Je l`ai vu, couche dans quatres planches,
Pressant le saint symbole entre ses deux mains blanches,
Pieds nus, sans plus courber son front devant l`autel,
Oui, je l`ai vu descendre au repos eternal,
A deux pas du parvis, sous des larmes sinceres,
Au son lugubre et creux des cloches funeraires.
Quarante ans il passa sous les meimes haillons ;
Quarante ans de mepris et de privations.
Mais, tremblait-il l`enfant sur le sein de sa mere,
Pleurait-elle la veuve au seuil de sa chaumiere,
Le feu devorait-il quelque part le hameau,
Il etait tojours la courbe sous un fardeau.
Partout lui, toujours lui, le bienfaiteur proprice,
Avec des draps, du pain, avec une genisse
Pieds nus, deguenille, les poches pleines d`or,
Et les vidant partout pour mendier encor.
Jamais un mot courant la Moldavie entiere,
Plus que son nom obscur ne se fit populaire ;
Mais n`ayant su server dans son humilite,
Que le Maitre Eternel et l`humble humanite ,
Il n`est a son deces ni convoi funeraire,
Ni musique, ni chant, ni velours a sa biere.
Ni large corbillard ni pleureuses en deuil ;
Nul prelat n`a beni son modeste cercueil.
Le jour fut beau pourtant et l`eglise encombree,
D`une foule en haillons richement eploree,
Et qui, dans son respect deplorant son trepas,
Lui prodignait un deuil qui ne s`achete pas.
Repose dans ta tombe, o mendiant sublime!
Repose au doux sejours du repos legitime !
Dors ; ici les grands coeurs se fanent au grand jour,
Mais l`ombre du tombeau mene au celeste amour.
Dors ! ici ta vertu sans mere et sans patrie,
Ne s`epure qu`au ciel quand l`homme l`a fletrie ;
Ici pour tout mortel de desirs poursuivi,
Nul rayon qui ne soit de tenebres suivi.
Dors! Ton poete ami, qui revere ta tombe,
Pourvu que, jeune aussi, lui-meme il ne succombe,
Plein de ton souvenir, qu`il vent voir repandu,
Saura te rendre au moins le respect qui t`est du .
Costachi Negrutti,de fata si el la inmormintarea lui Luminarica, i-a pastrat si el amintirea intr-o scrisoare scrisa unui prieten, chiar atunci in luna luna lui Martie 1843.

*

Trecuse ani de zile, şi pe la 1852 răsări la Iaşi, venind tot din sânul Tutovei, un imitator al lui Lumânărică. Acesta era Titinaş. Toţi bătrânii din Moldova ne aducem aminte de el. Numele lui era tot Ion. Pe când trăia încă Lumânărică, el îl ajuta, îl urma în calea sa binefăcătoare.
Acum, în tocmai ca şi Lumânărică, Titinaş umbla şi el îmbrăcat în suman, încins cu o funie, cu capul gol, cu căciula subţioară, încălţat cu imenii.Titinaş era de stat mijlociu, smolit, cu părul des şi cu barba deasă, cărunt,-şi cutreiera Moldova, ca Lumânărică altă-dată, şi după aceleaşi fapte; ţinea şi el lumânărele în mână, din care cauza i să zicea şi lui Lumânărică; lăcrima des,– cânta şi el:
Lumânărele, dragele mele!…
Lumea-l poreclise Titinaş, pentru că el însuşi numea pe toţi cu acest nume ce-l inventase. El zicea tuturor bărbaţilor Titinaş, iar femilor Titiniţă! Domnul ţării era numit de el Titinaşul cel mare! …
Pe Titinaş eu l-am cunoscut bine, şi-l vedeam foarte des. Când venea la Iaşi, Titinaş avea gazdă la mătuşa mea Marghiolita Muruzi, născută Negri, Dumnezeu s-o pomenească, la care eu locuiam. Titinaş umba zi şi noapte să descopere nenorociţi, nevoeşi, mai ales acei izbiţi de soartă care nu puteau întinde mâna pe strade,- şi pe aceştia el îi vizita noaptea, pe-ascuns, şi le ducea ajutor. Titinaş purta şi el o ţoşcă de pânză atârnată de gât, în care punea milostenia ce aduna zilnic; şi el ca şi Lumânărică, n-a cheltuit o para din sumele ce aduna; mânca pe la casele oamenilor, fiind iubit şi cinstit de toţi. De multe ori am avut fericirea să şad la masă la matuşa mea cu acest om neuitat. Când era vreme rea, când era frig, când ningea, Titinaş începea să plângă. Ce plăngi Titinaş îi zicea uneori mătuşa mea? – Cum să nu plâng Titiniţă? răspundea el, oare ei au ce mânca, oare nu mor de frig? – Cine Titinaş? Îl intrebam câteodata eu, prefacându-mă, în şagă că râd. – Ia! Ei Titinaş! Săracii, nenorociţii. Nu râdea Titinaş! şi de multe ori se scula de la masă şi fugea; înţelegeam cu toţii că-i venise în gând să ducă cuiva ajutor. Mersul lui Titinaş era tot grăbit şi iute.
La 1855, urmase la Iaşi vestitul proces, aşa zis al plastografilor,- proces cumplit: o tovărăşie de plastografi scoase de-o dată la lumină hrisoave domneşti, testamente, zapise, adeverinţi, toate false, imitate minunat, şi se legase de oameni, procurând unor interesaţi fel şi fel de acte, ca să despoaie lumea. Însuşi Domnul Moldovei Grigorie Alexandru Ghika Voevod, de neuitată pomenire, au prezidat în persoană Divanul Domnesc, când s-a judecat afacerea.Tot Iaşul să adunase la Curtea Domnească, unde era locul Divanului Domnesc, şi au stat faţă mai multe zile, până la hotărâre. În Arhiva statului din Iaşi, să păstrează dosarele acestei colosale judecăţi. Vinovaţii au fost osândiţi cu toţii, fără osebire: deşi uni din ei erau boieri mari. Ei au stat închişi, cât a ţinut procesul, cât au ţinut cercetările, prin închisorile publice, pe la mânăstiri prin prejurul Iaşilor,– la schitul lui Tărâţă, la Hlincea şi aiurea. Familiile lor rămăsese, unele dintre ele, în lipsă şi în nevoie. Atunci (îmi aduc aminte) cum umbla, cum alerga Titinaş pe la închisori, pe la mânăstiri, pe la familiile acuzaţilor ducând ajutor şi mângâiere,- provizii, haine, bani de cheltuială. Pe frig, pe ploaie, îl vedeai singur, pe jos, sub dealul Repedei, la Schitul lui Tărâţă, la Hlincea. Apoi se ducea să îngenuncheze la Vodă Ghika, şi plângea zicându-i: ”Iartă-i Măria Ta! Iartă-i Titinaş!”—„Nu pot să-i iert, îi răspundea cu mâhnire bunul şi generosul Domn; „legea-i mai mare decât mine „Iartă-i, repeta Titinaş plângând, că n-au familiile unora ce mâca: şi Vodă Ghika îi respundea: „Nu pot să-i iert, Titinaş: da na, un ban! Du ajutor bieţilor copii, bietelor femei!” şi Titinaş le ducea ajutor, alinare la durerea, la nevoia nenorocitelor familii.
Toate inimile milostive aveau în Titinaş un mijlocitor tainic, un ajutor la mila, la binefacerile lor.
Titinaş a restaurat la Bârlad, din temelii, clopotniţa bisericei Sfântului Ioan.
Am uitat când anume a murit Titinaş. Aceasta este legenda Lumânăricăi şi a lui Titinaş.
1868, Mirceşti”

Acestea au fost doar citeva din urmele lasate intre copertile cartilor si revistelor vremii de catre cei doi cersetori milostivi, Ioan si Ion, tarani romani, dreptmaritori crestini care au colindat Moldova si Iasii anilor 1800 . Pentru a avea o imagine despre cum arata viata in Iasii acelor timpuri, sa parcurgem citeva rinduri dintr-o scrisoare adresata de V. Alecsandri lui M. Kogalniceanu,scrisoare publicata in volumul „Calatorii si studii „ sub titlul „Iasii in 1844”.
iasi-litografie-cca-1845„…………………Ori şi din care parte vine străinul la Iaşi, vie despre Dunăre, despre Prut, sau despre Siret, i se înfăţişează de departe o panoramă măreaţă şi vrednică de a trage toată a lui luare-aminte. Pe coastele unor dealuri mici se întind pe malurile Bahluiului şi în faţa altor dealuri acoperite cu păduri şi cu vii romantice, el vede o adunătură curioasă de case mari, ce par a fi clădite unele deasupra altora, de turnuri bisericeşti ce răsar printre ele ca nişte catarguri nalte într-un port. Acele palaturi, fără arhitectură cunoscută, care, precum am zis, seamănă că se acaţ[…]ntre ele pe spetele lor, sunt cea mai vie icoană a ambiţiei locuitorilor lor şi acele turnuri numeroase ce se ridică în văzduh par ca nişte uriaşi ce ar căta la ei cu multă mirare şi cu mare milă. Cu toate aceste, întrulocarea lor produce un efect plăcut străinului, şi oraşul întreg, înşirându-se în amfiteatru deasupra frumosului şes al Bahluiului, înformează un tablou original şi minunat cu zidirile sale albe, cu mulţimea sa de acopereminte în fier alb, ce lucesc ca oglinzi sub razele soarelui şi în sfârşit cu tot farmecul unei politii ce are două feţe, una orientală şi alta europenească.
……………………… [casele] au început a se supune regulilor proporţiei, a se împodobi cu coloane, cu ferestre largi şi luminoase, cu balcoane desfăţate; au început a ieşi în faţa uliţelor, părăsind fundul ogrăzilor unde se ascundeau mai înainte, a se îngrădi cu ostreţe de lemn sau fier, dărâmând jos zăplazurile şi zidurile acele tari care le dau un aer de cetăţi; au început, într-un cuvânt, a se ridica pe planuri elegante şi plăcute ochilor.
Aceste zidiri noi formează partea europenească a oraşului. Cât pentru cea orientală, ea este reprezentată prin o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu pereţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scările întunecate, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatice şi cu ziduri groase primprejur. Cuiburi de buhne, locuinţe de stahii ce te înfiorează şi unde ţi se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov, cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână şi care hârcâieşte, ocărând necontenit câteva ţigance zdremţeroase ce stau dinaintea lui.
Mai adaugă la acest tablou câteva clopotniţe rotunde sau cvadrate, fără stil cunoscut, câteva cişmele cu înscrieri greceşti şi turceşti, şi vei avea o idee destul de lămurită despre acea parte a Iaşilor pe care o numesc orientală, neavând alt cuvânt ca să o botez mai bine.
Acum, amestecă-le pe toate la un loc în închipuirea ta, aruncă-le ca nişte jucării dinaintea ochilor tăi, şi de vei produce un totul neregulat şi neobişnuit, atunci vei dobândi o icoană adevărată a capitalei noastre şi te vei încredinţa că nu este oraş în lume alcătuit de mai multe contrasturi. Iaşii este un teatru curios, decorat cu palaturi şi bordea lipite împreună; actorii lui sunt luxul şi sărăcia; iar comediie ce se joacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum: Cine-i mare, îi şi tare; cine-i mic, tot nimic,Şlicul şi pălăria, sau idei vechi şi idei noi.
……………………… Dealul Repedea, care este în faţa Iaşilor, ne va sluji de punct de pornire în călătoria ce întreprindem. Iată-ne dar pe vârful lui, având dinaintea ochilor în depărtare capitala Moldovei, în dreapta şi în stânga munţi acoperiţi de vii îmbelşugate şi sub picioarele noastre şoseaua ce duce spre Galaţi şi care, şerpuind printre livezi vesele pân-în vale, se întinde ca o pânză albă pe şesul Bahluiului şi merge de se pierde în sânul târgului. Priveliştea de aici este una din cele mai frumoase şi mai minunate din ţările noastre, unde sunt atâte privelişti minunate şi frumoase. Nu oi descrie-o însă pentru ca să nu stric impresia ce are a simţi tot călătorul cu închipuire.
Ne pornim: copacii din toate părţile îmi întind crengile lor încărcate de poame, dar fugarul meu, condeiul, nu mă lasă să mă supun îndemnului ce-mi fac. El a apucat la vale şi fuge ca un fulger, căci dealul Repedea nu poartă în zadar un nume atât de potrivit. Iată că trecem pe dinaintea Socolei, acest parc domnesc împodobit cu un palat elegant de vară, cu drumuri nisipite ce se pierd sub bolte de frunze, ca basinuri, cu mii de flori ce umplu văzduhul de miroase plăcute, şi unde societatea Iaşilor merge de se desfătează la umbra copacilor, gustând dulceaţa serilor de vară şi ascultând simfoniile muzicii militare.
În faţa acestui parc, în stânga şoselei, zărim Seminariul Socolei, fabrică sfântă de popi, în care mulţime de tineri învaţă a câştiga potcap pentru ca să aibă drept de a scăpa sufletele creştineşti din ghearele mult poznaşului Scaraoţchi de cornorată pomenire.
Încă câteva sute de pasuri şi am ajuns la sfârşitul văii. Acolo se începe acel vestit şes al Bahluiului ce se întinde cale de mai multe poşte între două şiruri de dealuri, şi care se duce de se uneşte cu şesurile Prutului, pentru ca să coboare împreună pânîn Dunăre. Aici dealurile Repedei şi al Socolei se despart fugind într-o parte şi-n alta; locul se deschide ca un port, şi şoseaua se înaintează în linie dreaptă pân-în oraş.
Acum ne apropiem de Iaşi, lăsând în stânga valea Nebunei, ce se ascunde cu numeroasele ei livezi din dosul unui deal gol şi prăbuşit, pe a cărui culme se află ruinele Cetăţuiei. Această mică cetate a fost zidită la anul… de Duca Vodă şi s-a împotrivit adeseori năvălirii turcilor şi a tătarilor. Ast[…]nsă ea este o mare risipă, locuită de vro trei călugări greci şi de mai multe alte buhne.
Zidurile sale, odinioară atât de puternice, se darmă din zi în zi mai mult sub coasa vremii, şi vântul pustietăţii acum vâjâie prin meterezele lor, care răsunau odată falnic de împuşcăturile voiniceşti. Înlăuntrul ogrăzii vezi un palat cu două rânduri, gol, cu bolţile crăpate, cu uşile şi ferestrele risipite, un schelet de piatră pustiu care îţi umple sufletul de jale; palatul lui Duca Vodă, locaş plin de suveniruri şi pe care călugării l-au prefăcut în hambar. Iatacul doamnei, în care te scobori pe o scară strâmtă cioplită în pietrele pereţilor, acum e plin de ciocălăie de păpuşoi!… Trist efect al nestatorniciei timpului! Tristă pildă a schimbărilor lumeşti!
Celelalte zidiri ce se găsesc în Cetăţuie sunt toate mai mult sau mai puţin păstrate în întregime. Turnul cvadrat de deasupra porţii poate încă sluji multă vreme de cuşcă clopotelor în lipsa prilejelor de războaie. Biserica, în care sunt portretele lui Duca Vodă şi ale familiei sale, se află încă în bună stare şi merită a fi arătată ca una din cele mai nimerite ce s-au ridicat în Moldova în veacul XVII. Iar din toate, cea mai curioasă şi mai vrednică de însemnat este o bucătărie veche ce se vede aproape de clopotniţă, în dreapta, şi a cărei boltă sprintenă şi alcătuită de trei bolţi elegante, aşezate una asupra alteia, seamănă a fi lucru de vreun geniu al văzduhului, iar nu de om. Pereţii săi pe dinlăuntru sunt negri de fum şi lucesc ca marmura; forma sa este rotundă şi bolta sa e atât de îndrăzneaţă că te miri cum de se ţine în aer şi mai ales cum de s-a luptat cu elementurile, fără a fi biruită nici de apă, nici de focuri, nici de cutremure?
Un palat domnesc, teatru atâtor mari întâmplări, cade în ruine, când aproape de el o biată bucătărie, fără nici un suvenir istoric, stă încă pe picioare după sute de ani! Ce suget măgulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adânci asupra deşertăciunii măririlor lumeşti pentru filozofi!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La picioarele dealului Cetăţuiei, despre oraş, se văd lucind pe şesul Bahluiului turnurile mănăstirii Frumoasa, acoperite cu fier alb, şi, mai departe, pe un alt lanţ de dealuri, se zăreşte mănăstirea Galata, lângă care se află ruinele palatului Ipsilanti. Aş dori mult să intru în sânul acestor două sfinte locaşuri pentru ca să le vizitez cu amănuntul, dar cadrul acestei scrisori nu mă iartă şi sunt dar silit a trece înainte, neputând altă aduce la cunoştinţa ta, prietene, decât că Galata a fost zidită în suvenirul mahalalei din Ţarigrad, ce poartă acelaşi nume, şi că Frumoasa a fost înzestrată cu un nume atât de cochet de ctitorul ei… nu ştiu pentru ce.
Este însă un punct în partea şesului Bahluiului ce se întinde dinaintea Frumoasei, pe care nu-l pot trece cu vederea. Acea grămadă mică de pământ slujeşte, în vremea iarmaroacelor, de teatru osândelor de moarte. Pe vârful ei se ridică spânzurătoarea, şi în sânul ei se îngroapă trupurile acelor spânzuraţi. Loc îngrozitor, la care poporul se uită făcându-şi cruce cu frică! Mormânt afurisit şi plin de aducerea-aminte a atâtor fapte neomeneşti! Acea moviliţă se numeşte Movila blestemată. Dar să ne grăbim a ne depărta de o privelişte atât de ticăloasă şi a face în sfârşit intrarea noastră în capitala Moldovei.
Iată cele întâi case ale mahalalei Socola. Intrăm acum între două şiruri de bordeie ce se întind pe marginile şoselei şi a cărora înfăţişare ticăloasă nu răspunde nicidecum la ideea măreaţă ce câştigasem de oraşul Iaşilor, când îl priveam de pe vârful Repedei.
Cele mai multe sunt crâşme proaste ţinute de jidovi zdremţăroşi, şi printre ele de-abia zăreşti câteva locuinţe de români. Aceste se deosebesc prin un aer de cochetărie ce mulţumeşte privirea; pereţii lor sunt văruiţi mai cu multă grijă; uşile, obloanele, stâlpii de lemn care sprijină streaşina sunt frecaţi cu nisip galben şi lucesc vesel de departe; prispa îngustă şi curată te îndeamnă a te odihni pe dânsa, şi perdelele albe ce se arată la ferestre îţi insuflă dorinţa de a intra înlăuntru. Casele românilor sunt mici şi plăcute ca nişte jucării.
Dar să nu ne grăbim a judeca târgul de pe mahalale. Iaşii seamănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe şi înconjurat de ţigani cu zdremţe. Centrul său aşezat pe zarea unui deal este compus de case mari şi frumoase în care domneşte luxul, când dimprotivă mahalalele lui împrăştiate pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană şi picioarele sunt goale!
Să trecem însă bariera şi, fără a mai cerceta în zadar dacă şanţul ce înconjoară oraşul slujeşte de fortificare, să vedem care va fi obiectul cel mai caracteristic ce ni se va înfăţişa?[…]
Uliţele lui nu sunt altă decât nişte lungi galerii de contrasturi.
Lângă o casă mică şi ticăloasă, unde zăreşti printre geamurile sparte vro duzină de jidovi grămădiţi unii peste alţii şi lucrând într-o atmosferă puturoasă, vezi o magazie mare şi frumoasă cu ferestrele largi şi luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaeruri de aur, într-un cuvânt, tot felul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întâlneşti o crâşmă scârnavă ce pare că vroieşte a fermeca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu stricat, care stau înşirate pe laiţele de la fereastră; locaş mârşav ce-ţi insuflă dezgust şi în care un jidov zdremţuros speculează patimele rele. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roşcove, cu masline, cu piperi ş. c. l., în mijlocul cărora şade un grec uns de untdelemn, ce priveşte cu plăcere la fumul ciubucului său, ridicându-se printre căpăţânile de zahăr, printre păpuşile de smochine şi printre măturile spânzurate de bolta dughenei. După dânsa se arată ochilor un şopron de câteva scânduri pârlite, în care străluceşte la para focului figura neagră a unui ţigan fierar. Mii de scânteie zboară împrejurul lui, în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău şi formează un tablou cât se poate de pitoresc. Mai departe se ridică o cafenea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu bărbi lungi, de capete cu cealmale, care stau împrăştiate pe laiţele de la pereţi. Felegenele de cafea, ciubucele şi narghilelele joacă roluri însemnate în acea sală şi fumul de tutun domneşte în toată nourimea sa. Iată acum o spiţerie nemţească lipită de o tutungerie armenească. Aceasta poartă o fizionomie cu adevărat originală şi se poate numi magazia cea mai deschisă decât toate, fiindcă peretele ei despre uliţă lipseşte mai întreg. Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de lulele, de imamele, de tutun; prin lăuntru este ticsită de dulapuri, în care sunt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar şi prin colţuri stau grămezi de ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original.
Aici un cofetar italian se loveşte de un crâşmar jidov; mai colo un croitor francez se înghionteşte cu un ciubotar neamţ; mai departe o modistă parisiană dă braţul unui ceasornicar sviţer. […]
Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franceză, prelucrată după o nouă ortografie.
……………… Dar să păşim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenţ. Acum trecem podul de piatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaş ce se face că curge la picioarele Iaşilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simţi de departe!…………….. Autorul acestei meditări a cântat glodul Bahluiului, şi fiindcă ne aflăm înglodaţi într-un suget atât de bogat, găsesc apropo ca să pomenesc şi eu ceva despre tina ce împodobeşte mai totdeauna uliţele capitalei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrei, ca colbul Odesei, ca umezeala Parisului, ca vântul înfocat al Neapolii (Sirocco) ş. c. l. Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţele lui prefăcute în canaluri mlăştinoase.
De unde tragem următoarea încheiere: că ieşeanul este o fiinţă amfibie care trăieşte jumătate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină cealaltă jumătate. Viaţă plăcută şi vrednică de dorit! Noi o recomăndăm tuturor iubitorilor de trai molatic.
Dar văd că m-am adâncit atât de mult în sugetul acesta, încât îmi este cu neputinţă de a mă urni din loc spre a păşi mai înainte.
Fugarul meu s-a înglodat pân-în genunchi şi nu mai poate face nici un pas. Te rog dar, prietene, ca să aibi răbdare vro câteva zile, până ce se va mai usca puţin oraşul, şi atunci voi urma cu mulţumire primblarea mea prin Iaşi.
(Calendarul Foaiei săteşti, 1845)
P. S. Iubite Kogălnicene. – Ani şi ani au trecut de la 1845; mulţime de prefaceri s-au cercat în ţările noastre de atunci; eforiile s-au schimbat pe tot anul; un Minister de Lucrări Publice s-a înfiinţat, dar glodul Iaşilor nu s-a mai uscat! Răbdare; în curând soarta îndurătoare ne va dezgloda şi ţara şi capitala. Pân-atunci însă, vale! „

Scurte note lamuritoare.
Tinutul Tutova .Facea parte din judeţele Moldovei de sud .Aşezat pe valea de mijloc a Bârladului are un nume de origine slavă, care înseamnă « ţinutul murelor ». În vechime, pe lângă ţinutul Tutovei a existat şi un altul, al Bârladului. Cel dintâiu document despre acest ţinut datează din 1434 : Iliaş Vodă arată cum s-a împăcat cu fratele său Ştefan şi cum au împărţit ţara Moldovei ; în posesiunea lui Ştefan Voevod căzând ţinutul Tutovei, cu oraşul Bârlad.
biserica-talpalari-la-inc-sex-xxBiserica Talpalari din Iasi. Primul ctitor al bisericii cunoscută astăzi cu numele Talpalari a fost marele vistiernic Iordache Cantacuzino. în veacul al XVIII-lea, se vor aşeza pe aceste locuri meşterii tălpălari, cu atelierele lor de dubit pieile şi de confecţionat încălţăminte. Breasla lor va da şi numele cel mai popular al sfântului locaş, Biserica Tălpălari sau Talpalari. Pe la 1742, paroh al bisericii era preotul Antonie iar staroste al breslei tălpălarilor Ioan Papajemnă. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a păstrat în biserică o lumânare de breaslă. Biserica Talpalari şi slujitorii ei beneficiau din vechime de anumite danii şi privilegii din partea domnitorilor.
Alături de familia Cantacuzino, care va purta de grijă bisericii vreme de 220 de ani, printre ctitori, sprijinitori şi binefăcători se numără alte familii vestite: Beldiman, Scorţescu, Cazimir, Hermeziu, Burghelea, Gane, Carp, Botezatu, Bosiasa. La 19 iulie 1827, un foc mare «început la casele spătarului Ilie Zmău şi arzând Uliţa mare toată, Mitropolia, Trisfetitele, Curtea gospod, Podul vechi, Târgul de jos, Heresteaua şi Sfântul Constantin până peste Bahlui, au ars şi biserica Tălpălari, distrugându-o până la goliciunea zidurilor». Un urmaş din familia primilor ctitori, marele vornic Dimitrie Cantacuzino-Paşcanu, văzând trista ruinare a bisericii lângă zidurile căreia îşi dormeau somnul de veci înaintaşii săi, reface din temelii sfântul locaş, «făcându-i din nou bolţile şi catapeteasma, mărindu-i ferestrele şi înfrumuseţându-le cu cele din lăuntru şi cele din afară podoabe». Un mare purtător de grijă pentru biserică a fost, în acea perioadă, mitropolitul Veniamin Costachi, el însuşi descendent din neamul Cantacuzinilor.
La 16 iunie 1835 se săvârşea în biserică Sf. Liturghie şi slujba aghiasmei mici pentru binecuvântarea Academiei Mihăilene, situată în imediata apropiere. De altfel, biserica Talpalari va servi drept paraclis pentru noua şcoală.
alexandru_papadopol-calimahAlexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833, Tecuci, judeţul Galaţi – d. 18 iunie 1898, Tecuci) istoric, publicist şi om politic român, ministru de externe şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, membru al Societăţii Academice Române. De asemenea, a fost membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. Familia Calimah se trăgea din mazilul basarabean Vasile Călmaşul. Numele familiei a fost grecizat, sub forma Callimaki, de Ioan Teodor Călmaşul, care a domnit în Moldova între anii 1758 şi 1761.Aprecierea operei sale stiintifice, este data si de maniera narativă de prezentare a studiilor sale istorice, care le conferă interes, deopotrivă pentru istorici şi pentru literaţi. S-au păstrat, în manuscris aflat la Biblioteca Academiei Române, notabile amintiri din epoca lui Alexandru Ioan Cuza.
constantin_negruzziConstantin (Costache) Negruzzi (1808 – 24 august 1868) om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă. Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi.
Marturia despre Nica Luminarica o avem in a treia grupă din scrierile lui Negruzzi si anume Scrisorile, peste 30 de bucăţi. În unele se găsesc observări critice şi satirice asupra obiceiurilor societăţii; în alte notiţe despre diferiţi scriitori (Scavin, Alexandru Donici), în alte amintiri personale sau povestiri din istoria ţării. Tonul este în genere glumeţ, potrivit cu genul acesta chiar când tratează chestiuni serioase şi tratează şi asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie şi la limbă. Scrisorile au fost publicate antum în volumul Negru pe alb.
mihail_sturdzaMihail Sturdza, (n. 24 aprilie 1794, Iaşi; d. 8 mai 1884, Paris) a fost domnitor al Moldovei între aprilie 1834 şi iunie 1849. Este fiul Marelui Logofăt Grigore Sturdza şi domnea în virtutea regulamentului organic. Deşi a fost ales sub protecţia turcilor, a intrat cu totul în sfera de influenţă a politicii ruseşti. Era un om instruit, susţinându-l pe Asachi la crearea Academiei Mihăilene din Iaşi, cu rang universitar (prima universitate din Principate) care în curând a devenit un focar al deşteptării naţionale. Între anii 1834 şi 1849 au fost construite aproximativ 250 km de drumuri şi 400 de poduri mici de piatră. De asemenea au fost începute principalele trasee rutiere ale Moldovei cum ar fi: Galaţi-Tecuci-Mărăşeşti-Bacău-Roman-Cornul Luncii şi Iaşi-Tecuci-Galaţi. A redus abuzurile administraţiei şi proprietarilor asupra ţăranilor, a limitat iniţial imigrarea evreilor, însă mai apoi a încurajat imigrarea acestora, găsind mai potrivit să-i aşeze pe moşiile lui (ex. evreii din Mihăileni). A eliberat ţiganii domniei şi cei mănăstireşti fiind primul gest de dezrobire din ambele principate urmat ulterior de Gheorghe Bibescu în Muntenia. A ridicat învăţământul din Moldova infiinţând printre altele în 1835 Institutul de Arte şi Meşteşuguri (pentru a da tineretului o educaţie industrioasă). A nemulţumit în schimb pe toată lumea determinând pe Marele Mitropolit Veniamin Costache (foarte iubit de popor), să demisioneze. Unul dintre cusururi era lăcomia de bani. După ocupaţia ruso-turcă a Principatelor Române şi Convenţia de la Balta Liman din 1849, au fost numiţi domnitori noi, în locul lui Sturdza fiind numit Grigore Alexandru Ghica.
grigore-alexandru-chicaGrigore Alexandru Ghica (n. 1807- d. 1867), a fost domn al Moldovei sub numele Grigore al V-lea Ghica din mai 1849 – octombrie 1853 şi din octombrie 1854 – 3 iunie 1856. A fost ultimul domnitor al Principatului Moldova. De la început s-a apucat să facă multe îmbunătăţiri în ceea ce priveşte bunăstarea ţării: lucrări publice, şcoala de ingineri, stoparea abuzurilor, stimularea exporturilor şi a importurilor prin coborîrea vămii de la 12%, la 5%.
Cele mai importante acte sunt însă organizarea agriculturii şi a învăţământului public în 1851.
Din punct de vedere al învăţământului, se prevăd trei grade cu predare obligatorie în limba româna peste tot şi la toate gradele, chiar şi la cele de limbi străine. Se înfiinţează două facultăţi, de drept şi filosofie, la Academia Mihăileană, seminariile se organizează pe acelaşi principii ca şi facultăţile teologice, se înfiinţează Institutul Gregorian sau orfanotrofic, germenul facultăţii de medicină, fiind ajutaţi copiii găsiţi şi femeile gravide şi sărace, la care se adaugă: şcoala de moşit, şcoala de chirurgie şi ospiciul de infirmi de la Galata. Termenul său de domnie expiră odată cu Tratatul de la Paris, care a pus capăt războiului şi în locul lui a fost numit un caimacam, până la numirea definitivă a lui Teodor Balş.
A fost un adept al principiilor naţionale, dar acţionează şi pentru emanciparea ţiganilor, pentru libertatea presei, încurajează cultura (tipăreste în 1853 Cronica lui Gheorghe Şincai), a introdus şi telegraful şi a fost cel care a promulgat legea privind reformarea corpului slujitorilor, în fapt prima lege a jandarmeriei române.
mitropveniamincostachiVeniamin Costache (* 20 decembrie 1768, Roşieşti, judeţul Vaslui – † 18 decembrie 1846, mănăstirea Slatina, judeţul Suceava) cărturar şi traducător român, Mitropolit în Moldova
Se trăgea dintr-o veche familie boierească. S-a călugărit în 1784, ajunge ieromonah în 1788, egumen la Sfântul Spiridon din Iaşi în 1789, episcop de Huşi (26/27 iunie 1792), apoi de Roman în iunie 1796, şi Mitropolit al Moldovei la 13 martie 1803.
Datorită condiţiilor istorice, mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locţiitor de domn). Intrarea ruşilor în Moldova, l-au silit să demisioneze şi să stea retras până la 1812 când a fost iarăşi chemat de Adunare ca să ia conducerea. Curând însă au venit împrejurări nenorocite atât pentru ţară cât şi pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie şi răspândeşte peste tot jaful şi focul. Guvernul legal al ţării se desfiinţează şi conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, se împotriveşte exceselor eteriştilor şi ascunde în clădirea Mitropoliei pe cei mai prigoniţi. În cele din urmă este şi el nevoit să plece. Întorcându-se după restabilirea liniştii, şi-a reluat cu mai multă ardoare nobilele sale acţiuni, dar amestecul guvernului în afacerile bisericeşti, l-au silit să se retragă în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a şi murit după 4 ani.
În anul 1833 a iniţiat construcţia monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iaşi, care va fi terminată de unul dintre urmaşii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri şi schituri din Moldova, între care Neamţ, Agapia, Miclăuşeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare ctitor.
De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărţi, unele tipărite, altele manuscrise.filaret
Episcopul Filaret Apamias BeldimanIerarh
moldovean si ctitor mai putin cunoscut
de Ruxandra Beldiman
(extras din „Acta Moldaviae Meridionalis”, nr. XXV-XXVII – 2004-2006, vol. II, Muzeul „Stefan cel Mare” Vaslui, 2007, p.294-305)
Filip Beldiman, alias episcopul Filaret Apamias, deţine un loc important între reprezentanţii familiei, iar figura sa a fost întodeauna înconjurată cu respect, deşi activitatea sa este relativ puţin cunoscută, atât de către membrii familiei, cât şi de către cei care studiază istoria Bisericii Ortodoxe Române. În istoria familiei, Filaret Apamias îşi găseşte locul între figuri precum hatmanul Nichifor Beldiman – Decapitatul ; Vornicul Alexandru , autorul faimoasei Jalnice tragodii a Moldovei, sau alţii precum Alexandru zis şi Adevărul fondatorul ziarului cu acelaşi titlu, Alecu, Ministru Plenipotenţiar cunoscut sub numele de Excelenţa, ori vărul său, din ramura cadetă, Iordache, fost deputat de Vaslui.
Dar, să vedem cine este acest Filip şi unde îşi află locul în genealogia familiei. Parinţii săi erau vornicul Gheorghe Beldiman (1724-1792) şi prima sa soţie Maria, născută Costache-Epureanu. Tatăl s-a recăsătorit ulterior cu Maria Lefter. Din aceste alianţe au rezultat mai mulţi copii, nu doar Filip. Amintim deci pe Anastasia (măritată cu spătarul Constantin Rosetti), Alecu Vornicul , Ioan sluger şi Dumitru (n. cca 1773-1837), vornic şi el, cu toţii îngropaţi în necropola familiei, aflată la biserica Tălpălari din Iaşi.
Ca în multe alte familii, barbaţii din familia Beldiman deţineau funcţii civile, foarte puţini au fost cei ce au intrat în rândurile Bisericii, iar în acest context, cazul lui Filip – Filaret Apamias reprezintă o situaţie aparte, având în vedere faptul că şi-a descoperit vocaţia încă din tinereţe. Dintre Beldimani s-au călugarit, dar spre sfârşitul vieţii, doar trei pesoane: Constantin, intrat 1701 în rândurile Bisericii, sub numele de Calist, stră-unchi al lui Filip, de asemenea în timpurile moderne coana Marghioliţa , devenită călugariţă, mai apoi stareţă a mănăstirii Pasărea şi în sfârşit, un caz aparte îl constituie cel al Smărăndiţei , devenită de tânără călugăriţă catolică în Belgia, unde peste puţin timp îşi va găsi sfârşitul.
Filip se naşte la 18 octombrie 1770, în capitala Moldovei într-una dintre cel două case părinteşti situate una în uliţa Strâmbă (azi Agatha Bârsescu) şi alta în cea Sârbească strada Lăpuşneanu). A fost unicul reprezentant la familiei care a îmbraţişat viaţa monahală, descoperindu-şi vocaţia încă dela vârsta de 22 de ani, slujind atât Mitropolia Moldovei, cât şi cea a Ţării Româneşti, până la înaintata vârsta de 73 de ani, un an înaintea morţii sale, urcând astfel treptele ierarhiei ecleziastice până la scaunul mitropolitan. Ne putem întreba care a fost educaţia de care a beneficiat tânârul Filip, până să intre în rândurile Bisericii. Este interesant de amintit, în acest loc, faptul că, odată cu generaţia sa, familia Beldiman îşi face intrarea în viaţa culturală a Moldovei. Aminteam mai devreme faptul că fratele cel mare era Alecu, autorul Jalnicei tragodii dar şi de traduceri din limba franceză, de versuri, probabil cel mai cunoscut dintre Beldimani, în afara cercului familiei. Însă şi ceilalţi doi fraţi aveau veleiţăţi literare: Ioan s-a ocupat cu traduceri din limba greacă, iar mezinul Dumitrache este scriitor, fiind considerat co-autor, alături de Costachi Conachi (1777-1849) şi Nicolae Dimachi (c.1777-1836) al uneia dintre primele opere dramatice ale literaturii noastre: Comedia banului Costache Canta ce-i zic Căbuian şi cavaler Cucoş. Cu asemenea preocupări literare, survenite desigur la maturitate, putem presupune ca fraţii Beldiman au beneficiat cel puţin de o educaţie îngrijită, informaţiile fiind extrem de lacunare. În ceea ce priveşte pe Filip, nu deţinem nici un fel de informaţii, dar putem avansa ipoteza ca nu a rămas lipsit de educaţie, şi a urmat mai mult ca sigur cursurile şcolii domneşti. Un document scris de el (1813) şi adresat Mitropliei Ungrovlahiei, asupra căruia vom reveni, scris cu caractere chirilice, dar în limba română, demonstreză o vorbire şi o scriere elegantă, a unui intelectual rasat. Către 1793 , doctorul Andreas Wolff, sas originar din zona Sibiului, stabilit în Iaşi, ne lasă următoarea referinţă: (…) Cunosc foarte bine doi fraţi Beldiman, sunt de un temperament ager, veseli, le plac vânătoarea, distracţiile sociale şi par în comportarea lor sinceri şi credincioşi, însuşiri rare la greci, sau la români . Cert este faptul că unul dintre cei doi este Alecu fratele cel mare, cel de-al doilea să fie oare Filip ? Dacă este aşa sau nu, documente ce vor ieşi ulterior la iveală, vor putea confirma sau infirma această ipoteză. În jurul vârstei de 20 de ani, Filip îşi descoperă vocaţia într-u monahie, motiv pentru care va intra în slujba Bisericii, şi anume la data de 13 noiembrie 1792 , sub numele de Filaret, poate chiar la sugestia unchiului său dinspre mamă, episcopul Veniamin Costache , care i-a apreciat chemarea şi harul duhovnicesc. Nu a fost singurul boier intrat în rândurile Bisericii, se poate spune că exista deja o tradiţie.
Date foarte concrete privind activitatea arhiereului Filaret în intervalul 1792-1812, anul înstrăinării sale, în Ţara Românească nu cunoaştem. Din încredinţarea semnată de el şi trimisă mitropoliei Ungrovlahiei (1813), rezultă că în acest interval m-am aflat slujind în Moldova, atât la sfintele episcopii Huşul şi Romanul, cât şi la sfânta mitropolie. Dacă luăm în calcul faptul că, în luna iunie a lui 1792 Veniamin Costache este ales episcop de Huşi, putem deduce că acesta l-a luat încă de la început, din noiembrie, pe tânărul Filaret pe lângă dânsul, intuindu-i potenţialul şi calităţile. Iar patru ani mai târziu, în iunie 1796, se vor strămuta împreună la episcopia de Roman, unde unchiul fusese numit în funcţia de episcop. Ierarh de aleasă cultură, traducător de texte bisericeşti din limbile gracă şi slavonă, reprezentant de vârf al mişcării paisiene din Moldova, Veniamin Costache, crease un mediu de cultură şi de traduceri în preajma sa. Într-un asemenea mediu erudit, educaţia monahului Filaret se va fi aprofundat cu siguranţă, cu atât mai mult cu cât, fiind în imediata apropiere a unchiului său, putem crede că acesta s-a implicat în mod direct.
Personalitatea acestui înalt prelat, pe atunci de 24 de ani, l-a marcat pe tânărul Filaret, devenindu-i astfel mentor. Să fi mers Filaret şi la Iaşi o data cu instalearea mentorului său 1803 în scaunul mitropolitan ? Se pune de-acum întrebarea unde se va fi aflat el între 1803 şi 1812 când se strămută la Câmpulung Muscel. Să fi deţinut o funcţie aministrativă în cadrul Mitropliei ? Aşa s-ar părea, dacă ţinem cont de afirmaţiile sale, e drept lacunare. Funcţia va scoate la iveală aptitudinile de excelent adminstrator. Cert este că la un anumit moment Filaret este numit proiestos al Slatinei moldoveneşti , funcţie ce o va deţine cu multă probabilitate până în 1812.
Mănăstirea Slatina situată în judeţul Suceava, la acea dată mănăstire de călugări, era unul dintre importantele aşezăminte monahale ale Moldovei, fiind ctitoria domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, care se şi călugărise de altfel acolo, sub numele de Pahomie, şi concepută de la început ca ansamblu fortificat. De altfel mitropolitul avea să aleagă acest locaş să-i fie loc de veci, simţindu-se profund legat de acest complex mănăstiresc.
În anul 1805, arhiereul Filaret deţinea deja funcţia de proiestos, fapt ce reiese şi dintr-o scrisoare, semnată în această calitate şi trimisă domnitorului Alexandru Moruzzi (octombrie 1806 – martie 1807), în care îl informează cu îngrijorare despre starea de degradare avansată a aşezământului monahal, precum şi despre dispariţia doarelor bisericeşti şi a hrisoavelor. (…) Nu numai că a fost arsă şi pustiită patruzeci de ani, dar încă s–au prădat de unguri şi leşi şi au luat împreună cu ei odaorele mănăstirii şi scrisorile moşiilor. Mănăstirea fusese victima a numeroase jafuri şi incendii de la sfârşitul secolului al XVI – lea şi până către 1800, se impunea deci un egumen care să refacă ansamblul şi să-i redea vechea strălucire. Mitropolitul putuse, dacă mai era nevoie, să se convingă de calităţile deosebite, de execelent administrator, poate şi de abil diplomat ale lui Filip Beldiman.
Egumenul Filaret va sluji aici până, în jurul anului la 1812 când, din întâmplare viind aicea în Ţara Românească întâiş dată cu alte trebuinţe şi după zăbava ce am făcut mi-au plăcut locul şi patria, cum şi patrioţii şi aşa prin sfătuirea prea sfinţiei sale părintele mitropolitului a toată Ungrovlahia, chirios chir Nectarie şi a altor cinstiţi patrioţi, m-am făcut şi eu de patrie aceasta patriot. Interesant este faptul că documentul în cauză este iscălit cu numele de Filaret Apamias Beldiman, ceea ce dovedeşte că acest al doilea nume şi-l luase înainte de a merge în principatul vecin, nu ştim însă cu cât timp înainte. Apamia fusese o mitropolie înfiinţată la începutul secolului al V-lea şi o tradiţie orală a familiei afirmă că mitroplitul Moldovei, mentorul său, ar fi fost supărat de luarea acestui nume, motiv pentru care relaţiile dintre cei doi s-arfi răcit, cel puţin pentru un timp. Nu ştim în ce măsură această afirmaţie este sau nu adevărată, aşa cum nu putem nici pretinde faptul că urmare acestui fapt, Filaret ar fi fost exilat şi din acest motiv ar fi decis să treacă în Muntenia. Se impune totuşi întrebarea: în ce scop să fi venit Beldiman şi cum a putut obţine în aşa scurt timp o parohie importantă? Să fi venit oare într-o misiune diplomatică, putem oare crede că a venit din întâmplare (…) şi cu alte trebuinţe, decât cele religioase, ştiindu-l totodată şi un apropiat al mitropolitului Costache? Misiunea de oricare tip să fi fost s-a prelungit considerăm noi o dată cu hirotonisirea sa de către mitropolitul Nectarie, act ce s-a făcut desigur cu înalta încuvinţare a înainte stătătorului Bisericii moldave, prin a căror ajutorniţă m-am învrednicit şi la treapta archieriei şi mi-am pus şi metanie la sfânta mănăstire Cămpulungul din sud Muşcel, hram Adormirea Maicei Domnului, la care iaraşi după alegerea părintelui mitropolit, m-am învrednicit şi igumen (…).
Atât Veniamin Costache, cât şi egumenul Filaret, erau adepţi ai fenomenului paisian , la care aderaseră şi o serie de înaţi prelaţi din principatul vecin, cu toţii implicaţi într-o seamă de activităţi de traducere, un fenomen ce contribuise la desfiinţarea hotarelor religioase între cele două Principate. Aşa s-ar putea explica, credem noi, faptul că, prelatul moldav a putut fi hirotonist un an mai târziu (1813), drept egumen al unui important aşezământ monahal, mănăstirea Negru-Vodă, ctitoria princiară de la Câmpulung Muscel. Mă leg, spune noul egumen, să păzesc toate ctitoriceştile aşezământuri ale aceştii mănăstiri (ce sunt aşezate prin domneştile hrisoave şi patrieşeştile cărţi, cu groaznice şi înfricoşate blestemuri, cari şi eu însumi le-am văzut) întocmai ca un fiu adevărat al aceşti sfinte mănăstiri, iar nu vitrig. Interesant este faptul că şi acest aşezământ monahal era într-o stare avansată de degradare, ca şi Slatina, dar mai mult decât atât, se afla într-o situaţie financiară de-adreptul dezastruoasă cu o datorie de 50.000 de taleri . Filaret Beldiman va deţine calitatea de egumen al acestui aşezământ aproape 25 de ani până târziu în anul 1837. În acest interval de timp (1813-1837) se va dedica refacerii situaţiei finaciare şi de asemenea reconstrucţiei bisericii. Un contract de arendă, datat 10 decembrie 1823, semnat de către egumenul Filaret şi paharnicul Andronache stabilişte suma de 20.000 de lei, ce va fi plătită într-un interval de 3 ani, pentru arendarea munţilor şi a celor două moşii Stăneşti şi Bădeşti, proprietăţi ale mănăstirii. Singura proprietate rămasă nearendată, a fost muntele Muşuroaiele, deoarece aici păşteau turmele lăcaşului monahal. Contractul mai stipula faptul că, din suma primită, o parte va fi direcţionată spre visteria Ţării, aducându-se astfel o contribuţie la acoperirea datoriei naţionale. Acest contract poate fi considerat ca parte, a proiectul stareţului Filaret de a reface situaţia financiară a mănăstirii. Suma obţinută nu pare a fi fost suficientă, motiv pentru care apelează şi la o altă formulă, care privită retrospectiv denotă caracterul şi delicateţea sa sufletească, şi anume vânzarea unor moşii ale sale , situate în zona Fălciu ,. Astfel banii obţinuti au mers la plata datoriei şi deopotrivă la reconstrucţia bisericii. Cu experienţa căpătată probabil la Mitroplia Moldovei, unde a deţinut, după cum afirmam anterior, şi o funcţie adminstrativă, precum şi la stăreţia de la Slatina, dar şi cu răbdare şi chibzuială, a ştiut stă restabilească balanţa financiară şi să platească întreaga datorie ce greva existenţa lăcaşului. Următorul pas, la fel de important l-a constituit refacerea bisericii. Lucrările vor începe în anul 1826, la dorinţa expresă a lui Grigore Ghica Vodă (1822-1828 ) şi se vor incheia în 1832, târnosirea având loc la 30 octombrie . Cu această ocazie este refăcută şi pictura din interiorul bisericii şi astfel tabloul votiv prezintă între alţi ctitori şi pe egumenul Filaret Apamias Beldiman. Un personaj încă tânăr la chip, deşi, la data târnosirii avea deja vârsta de 62 de ani, cu privire fermă, poate chiar severă, bărbat frumos, cu bărbia încadrată de o barbă tăiată scurt şi îngrijită, care denotă originea sa boierească. Pe cap poarta desigur mitra, iar pe umeri peste rasa monahală o mantie arhierească închisă la gât, ai cărei piepţi sunt decoraţi cu simbolul crucii inserat într-un pătrat. La gât poartă engolpionul cu chipul Mântuitorului surmontat de o coroană. În mâna dreaptă ţinecârja arhierească, în timp ce cea stângă este adusă la piept, într-un gest elegant. Compoziţia este întregită de un postament pictat, pe care se află un pergament parţial desfăcut, purtând inscripţia …lase nemuritoriu/ Al său nume pre pământ la cei ce-s vieţuitori … . Atributele prezente în acest tablou votiv, datat circa 1826-1832, sunt dovada faptului că la sosirea sa în Muntenia, Filaret Apamias, deţinea deja funcţia onorifică de episcop. După 19 ani de păstorire chibzuită şi în care îşi arătase pe deplin calităţile de bun administrator, reuşise să realizeze ambele deziderate stabilite încă de la hirotinisirea sa ca egumen al mănăstirii Negru-Vodă, şi anume ştergerea datoriei şi refacerea edifciului de cult. Astfel, cei doi protectori ai săi, probabil patrioţii amintiţi în Încredinţarea sa, banii Grigore Brâncoveanu precum şi Constantin Bălăceanu au obţinut prelungirea mandatului său cu înă 10 ani, respectiv până în aprilie 1837.
Un element interesant ce se desprinde de asemenea din documentul deja menţionat, este afirmaţia cu care îşi încheie declaraţia către mitropolie din 1813 (…) şi până la răsuflarea mea cea de pe urmă, să-mi petrec viaţa întru această sfântă mănăstire unde să-mi rămâie şi oasele şi mult puţin, ce mi se va afla rămasuri, până la cel mai mic. Să fi plecat el din Moldova cu dorinţa fermă de a se stabili în Muntenia şi de a sluji aici până la obştescul sfârşit. Oare ce motive să-l fi determinat la această strămutare ? Să fi fost oare o declaraţie în care a dat dovadă de multă diplomaţie ? Cert este că, câţiva ani mai târziu, într-o scrisoare adresată Preasfinţite Stăpâne, Mitropolitului Veniamin se plânge afirmând: (…) Pierzând pe poveţuitorul străinătăţilor mele (…), sărac am remas ca un copil făr de părinţi şi prin ţări streine, ah ! amărâtă străinătate! Din conţinutul scrisorii se deduce pe deoparte faptul că, cei doi prelaţi erau într-o corespondenţă asiduă, pe de alta că, exista o relaţie strânsă de ordin duhovnicesc şi privat: Părintele meu cel dulce, tu ai rămas în locu-i, nu lăsa pre un deznădăjduit (nu la cele sufleteşti, să nu dea Domnul) ci la durerile mele (…) adeverul arăt că nimic nu m’au putut mângâia (… ) cât m-au mângâiat scrisorea Preosfinţiei Vostre (…). Stepânul meu eu cu cu cuvinte vrednice de mulţămire la părinteştile Preosfinţiei Vostre îngrijiri pentru mine nevrednicul nu poci gasii …. .
O altă scrisoare a ierahului adresată aceluiaşi destinatar , ne oferă o serie de elemente noi. În acest interval de timp, Filaret se deplasează în mai multe rânduri în patria sa, şi de asemenea cu ocazia decesului fratelui său (1826), pentru a se închina la mormântul ascestuia. Admiteam anterior posibilitatea ca, Filaret să fi deţinut o funcţie cu valenţe diplomatice, pe lângă Mitroplitul Grigorie. Astfel, în acest document se menţionează prezenţa la Bucureşti, a unor tineri moldoveni, trimişi de Veniamin Costache pentru a învăţa la Sf. Sava şi care se găseau sub ocrotirea lui Beldiman. Acesta i-a găzduit la conacul său, aflat în vecinătatea renumitei şcoli, asigurându-le astfel pentru o scurtă perioadă de timp, până la sosirea burselor dela Iaşi, cazarea.
Din informaţiile amintite deducem că, documentul are şi rolul de a informa, pe superiorul său de Iaşi, despre evoluţia situaţiei. Se mai face de asemenea referire, la o vizită întreprinsă de ierarhul moldovean, la Cernica în compania Mitroplitului Ungrovlahiei si a părintelui Pafnutie.
Putem deduce aici, faptul că, Filaret nu era considerat un simplu egumen, din moment ce călătorea în acest anturaj.
Un alt document, datat 1828 întregeşte informaţiile privitoare la funcţiile sale adminstrative din sânul Mitropoliei Moldovei, fapt interesant deoarece la acea dată el încă deţinea funcţia de stareţ al mănăstirii Negru–Vodă. Episcopul Meletie înaintează mitropolitului său o cerere de concediu din comisia averilor mănăstireşti, propunând totodată ca locul său, să fie preluat de Preosfinţia sa părintele Apamias , prezenţa sa este cerută de afacerile episcopiei ce o conduce. Prin urmare deşi strămutat în principatul vecin, cu funcţiile amintite mai sus, rămâne stâns legat , atât de vlădica cât şi de mitropolie şi de înalţii ierarhi şi extreme de activ în cercurile bisericesti. În articolul său dedicat istoricului familiei boierilor Beldiman, Mihai Rădulescu face afirmaţia, cum că, calitatea de egumen al mănăstirii Negru-Vodă este prelungită cu încă 10 ani, mai precis din anul 1827 , intersant este în acest context, faptul că la 1829 figurează ca proiestos al mănăstiri Slatina, pe care o va servi cu certitudine până către 1840. Este deci posibil ca în acest interval, Filaret Bediman să se fi întors în Moldova pentru scurtă perioadă, sau, cum afirma M. Rădulescu, să fi revenit definitiv la Slatina, iar de acolo să fi condus afacerile mănăstirii muntene. Documente ce vor ieşi ulterior la iveală, vor fi poate în măsură să explice aceste coincidenţe şi neconcordanţe, totodată. În anul 1829 sunt continuate lucrările de refacere ale mănăstirii Slatina, reluate după asediul şi jaful iniţiate de grupul eterist al lui Iordache Olimpiotul. Arhimandritul Filaret reface turnul principal – poartă de acces în incintă, cu doar un etaj , în care amplasează un paraclis de iarnă , ocazie cu care gangul porţii se modifică, iar faţadele vor primi un decor în stilul epocii cu o colonadă de tip neoclasic. Prin urmare reîntors oficial în Moldova, este invitat să participe în multiple comisii mitropolitane, aşa cum arătam anterior şi precum reiese şi din alte acte.
În 1832 îl întâlnim, nu ştim însă în ce calitate, într-o scrisoare a lui Teodoret Superiorul Mitropoliei din Suceava, adresată casierului Enuţă de la Mitropolia din Iaşi. Documentul face referire la o limbă de clopot, executată la o fabrică din Bucovina pentru o biserică din Bucureşti. În sfârşit, într-un alt act, datat 1833, îl întalnim în calitate de membru comisiei de Ocârmuire a averilor Mitropoliei, act referitor la averea imobilă a metohului Mitropliei, Mavromolul din Galaţi În acealşi an 1833, se deplasează şi la moşia familială de la Miroslava, situată la sud de Iaşi, cu un scop bine precizat: ctitorirea unui aşezământ ecleziastic, biserica conacului, care însă, prin dorinţa şi voinţa sa va servi şi satului. Un gest care caracterizează omul şi ierarhul. Nu ştim până în ce an a păstorit ierahul la mănăstirea Slatina, mai mult ca sigur că până în 1834, dacă nu şi mai târziu. Datele nu sunt extrem de clare. Cert este că în acest timp şi până în anul 1841 va continua să fie membru a diverse comitete ale Mitropoliei, va deţine totodată şi o funcţie în adminstraţie.
Mitroplitul Veniamin dovedise că are încredere în acest ecleziast, i-a apreciat intelingenţa, calităţile de excelent adminstrator, încredinţându-i pe parcursul vieţii, felurile sarcini de varii importanţe. În anul 1841, în urma conflictului iscat între vlădica şi Mihalache Vodă Sturdza (aprilie 1834- iunie 1849), unul dintre motive, dar nu singurul, fiind refuzul domnitorului de a contribui din punct de vedere financiar la refacerea bisericii mitroplitane, înaltul ierarh decide să se retragă din scaunul mitropolitan. Vacanţa scaunului a implicat constituirea unui consiliu pentru alegerea unui locţiitor, persoana aleasă va fi Filaret Apamias Beldiman, desigur şi la recomandarea mentorului său. Va ocupa această funcţie timp de doi ani, perioadă în care va cârmui cu multă înţelepciune şi cumpătare, calităţile pentru care a fost apreciat de către marele mitropolit s-au dovedit a fi extrem de folositoare pe perioada acestu înalt mandat. În anul 1843 se va retrage şi el din funcţie. Despre aceste ultime luni precum şi despre decesul său nu se cunosc prea multe, nu ştim nici în ce aşezământ monahal s-a retras. Pomelnicul bisericii Tălpălari nu specifică acest lucru.
Rămân astfel pentru moment fără răspuns, o serie de întrebări privind pe de-o parte perioadele în care a slujit în cele două aşezăminte monahale, sau dacă a deţinut sau nu o funcţie cu caracter diplomatic pe lângă Mitropoliţii Ungrovlahiei, pe perioada şederii sale în principatul vecin. Acestea sunt întrebări care îşi vor găsi poate răspunsul, într-o oarecare măsură, printr-un studiu aprofundat al arhivelor celor două mănăstiri, sau al celor două mitropolii.
Alese mulţumiri se cuvin prea cuvioasei maicei stareţe Evelina de la mănăstirea Slatina, care ne-a primit pe mătuşa mea Ruxandra Mişu Enzensberger şi pe subsemnata (înaintea celei de a III înatâlniri de familie, august 2004), cu multă bunăvoinţă în aminterea unchiului nostru moşu Radu Beldiman şi ne-a permis să călcăm pe urmele înaintaşului nostru Filaret Apamias, egumen al mănăstirii. Ocazie cu care, am putut vizita paraclisul Beldiman, neaccesibil vizitatorilor, şi cu care am fost primite cu ospitalitatea moldovenească si mănăstirească binecunoscute, la stăreţie.

Surse bibliografice.
1. N. A. Bogdan,Orasul Iasi: Monografie istorica si sociala, ilustrata, Ed.Goldner, Iasi, 1913.
2. Negruzzi Costache, Pacatele tineretelor, Ed. Bermann, Iassi, 1857.
3. Al. Papadopul Calimah, Lumanarica si Titinas in revista Arhiva St. si Lit. I/VII,1869.
4. Corradini A.M., Chants du Danube, Ed. Charpentier, Paris, 1841.
5. Kodresco Teodor, Dialoguri Franceso-Romanesci pentru Tinerime, Iassi, Buciumul roman,1851.
6. Alecsandri V., Calatorii, Ed.Minerva, Buc., 1975
7. Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900, Buc., Ed Academiei, 1979.
8. Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXV-XXVII – 2004-2006, vol. II, Muzeul „Stefan cel Mare”, Vaslui, 2007, p.294-305

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: