Biroul „zero”

Părintele Stăniloae: „Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi”.

Au trecut mulţi ani de când ”oamenii muncii” se cutremurau de existenţa, în fiecare fabrică sau instituţie mai mare a biroului zero, nume care răspândea teamă tuturor celor care primeau sau auzeau de vreo chemare, acolo.
Acest birou cu numărul zero era o cameră mică, sărăcăcioasă spre o sobrietate rece, ca locaţie apropiată de serviciul de cadre. Mobilierul: o masă simplă, fără vreo hârtie sau alt obiect pe ea, două scaune din care unul aşezat în faţa acesteia, la ceva distanţă. Pe perete, în faţă preacunoscutul portret al tovarăşului. O dată primită invitaţia pentru biroul zero, până acolo te treceau toate sudorile, timp în care mintea încerca să refacă existenţa ultimelor zile, săptămâni, luni… “Ce am făcut oare, de ce sunt chemat de securist?” Până la locul cu pricina, “omul muncii” nu înceta în a-şi face şi reface pledoaria de apărare în faţa calomniilor, turnătoriilor, exagerărilor voit, rău intenţionate sau al şantajelor, inclusiv emoţionale. Ei, securiştii “ştiau totul”, se considerau şi “psihologi”, cunoscători ai locurilor celor mai ascunse, chiar intime ale sufletelor interlocutorilor şi victimelor lor.
Cu inima la gât, băteai la uşa biroului cu pricina de unde-ţi răspundea o voce fermă, ca şi cum te-ar fi văzut prin uşă: “Poftiţi tovarăşul…, intraţi, luaţi loc, vă rog!” Era securistul fabricii, un om cumsecade la prima vedere, îngrijit, îmbrăcat la costum, cu o mină voioasă, destinsă. De cele mai multe ori discuţia începea cu întrebări banale, fără vreo legătură cu “procesul de producţie” de genul “Ce mai faceţi, cum o mai duceţi, etc.?” După acest preludiu, scotea tacticos din servieta de piele din dotare, în fapt adevăratul său birou portabil cu cele trebuincioase muncii sale “intelectuale”, un caiet din care începea cu tact, să-i răsfoiască paginile, probabil să ajungă la capitolul anume al însemnărilor sale care priveau activitatea mea profesională sau, mai degrabă să deschidă la partea din caiet ce consemna gradul supuşeniei mele faţă de sarcinile trasate de „conducerea superioară”, sarcini care nu întotdeauna erau realiste şi prea lesne de îndeplinit.
-Tovarăşul … în data de…, la ora… dvs. aţi refuzat să vă implicaţi în activitatea de producţie privind… şi aţi spus că…
-Da, aşa este dar să ştiti că în fapt lucrurile stau altcumva… Da, mi-aduc aminte, am spus că… dar să ştiţi şi se poate verifica, producţia nu a avut de suferit, planul a fost înfăptuit, chiar depăşit!
-Tovaraşul… deci recunoaşteţi că este adevărat, ce vă mai ascundeţi, aţi spus că…!
După care, începe să-mi citească, tot din caietul cu pricina altă acuză gravă:
-Dar în ziua de…, la ora… este adevărat că nu v-aţi achitat de sarcinile de serviciu sub pretextul…?
Cu sângele urcat în partea superioară a corpului, cu tâmplele zvâcnind, trecându-mă transpiraţii peste transpiraţii încerc, din nou să explic ce a fost de fapt, că nu aveam cum să-mi mai aduc aminte ce făcusem şi spusesem în ziua şi la ora de mult trecute. Încercam totuşi să dau o explicaţie plauzibilă în apărarea mea, să-mi demonstrez loialitatea faţă de procesul de producţie şi instituţie. Aduc argumente, spun că lucrurile sunt interpretate eronat şi tendenţios, că nimic nu este adevărat din ceea ce mi se impută. Încerc chiar să mă autoironizez şi să spun că poate felul meu “mai altcumva” de a fi, lasă impresia unora că sunt rău intenţionat, prea voluntar sau arogant, ironic, că nu mă conformez regulilor din instituţie dar că de fapt intenţiile mele au fost şi sunt sincere, bine intenţionate, conforme cu cerinţele şi obiectivele trasate de partid, de către tovarăşul N. C. Pledoaria „pro domo”, construită cu mari cazne pentru a demonstra tovarăşului de la Securitate că niciodată, nu mi-a trecut prin cap vreun gând de a submina economia socialistă sau de a influenţa negativ colectivul de muncitori din subordine par să-l fi convins, dacă nu total măcar a fost, pentru el o misiune îndeplinită cu bine, despre care avea să facă şi un raport scris, superiorilor săi. (Acest raport l-am găsit, peste ani în dosarele de la CNSAS şi l-am postat pe Internet)
Discuţia pe teme de producţie este încheiată. Este închis şi caietul şi pus bine în servieta de serviciu, timp în care tovarăşul mă îndeamnă să muncesc în continuare cu abnegaţie spunându-mi că organele ştiu multe despre mine, anume că sunt un om corect, că secţia pe care o conduc are mari responsabilităţi în programul nuclear de la Cernavodă, că se mai ştie că sunt un inginer bine pregătit chiar dacă, câteodată par mai ciudat dar să nu-mi fac probleme pentru că “organele noastre ştiu să facă o corectă judecată asupra a tot ce se întâmplă în fabrică”. Nu mă simt flatat, mai degrabă uşurat şi prind curaj să dau o replică la caracterizarea care mi s-a făcut, spunând :“-Vedeţi dvs. eu, dintotdeauna am fost un sensibil, mai cosmopolit ce-i drept şi mai religios decât cei din jurul meu… poate de asta par a fi, câteodată un ciudat.” Răspunsul primit a fost stupefiant: “Ştim, ştim tovaraşe… că dvs. mergeţi des la biserică, că aveţi legături cu diverşi preoţi catolici dar că vă preocupă şi cosmosul, asta chiar că nu o ştiam!”
O ridicare bruscă de la birou, un pas doar spre uşa micii încăperi, o mână-ntinsă cu urări de noi realizări în producţie – semnalul pentru mine că sunt liber şi pot să plec!
O dată ieşit la aer, pe drumul spre secţia de tratamente chimice speciale pentru ţevi inoxidabile, văd trecând grăbit, intersectându-mă un alt coleg, transfigurat de emoţii şi de gânduri interioare. Alerga la o întâlnire importantă, pe drumul tocmai parcurs de mine, la biroul zero. Din păcate, ajuns acasă, zile şi nopţi mintea mea nu înceta a da filmul înapoi cu cele petrecute în biroul zero, de a reinterpreta replicile, de a-mi reconstrui şi iarăşi reconstrui apărarea, într-un dialog fară de sfârşit care se repeta, repeta. Urmau coşmarurile nopţii cu ce ar putea să mi se întâmple dacă…? Urmau suspiciunile faţă de colegi şi cunoscuţi, cum să fac ca producţia de ţeavă de nichel să se ridice la calitatea cerută de beneficiar.. dar dacă totuşi, se întâmplă să nu fie bine? Din păcate, nu întotdeauna capul meu a fost destul de puternic şi ascultător dorinţei de a pune frâu acestor frământări. Frica, frustrările, obsesiile provocate de un sistem poliţienesc ce purta câteodată şi mănuşi elegante de catifea m-au erodat şi am încercat diverse refugii…. refugii care, de cele mai multe ori s-au dovedit a fi false ascunzători din calea privirilor indiscrete pentru că, parafrazându-l pe poetul Dan Deşliu: Securitatea, asemenea partidului comunist, “e-n toate, e-n cele ce sînt şi-n cele ce mâine vor râde la soare…”
Până aici, …”a fost odată”.
Mai zilele trecute, am avut parte să retrăiesc experienţa biroului zero, să fiu zguduit, din nou de aceleaşi simţăminte, să văd, în carne şi oase fantoma Securităţii. Toate acestea s-au întruchipat, de data aceasta într-o prestigioasă instituţie de cultură în care-mi câştig pâinea de peste 16 ani, în Anul Domnului 2011, ziua miercuri, data 23 martie, ora 13, trecute fix…
Am avut, ceea ce se cheamă un “deja vu” , a fost ca într-o nuvelă fantastică de Eliade când, deschizând o uşă m-am reîntors în timpul coşmarurilor mele de tinereţe, intrând, din nou în acel birou zero.
O uşă deschisă doar şi…iată, revăd încăperea sobră, strâmtă cu un simplu, vechi birou gol, două scaune şi, în faţă… “securistul” Nu mi se permite să vorbesc, sunt invitat să ascult doar. Este scos acelaşi caiet din care mi se citesc acuze, acţiuni, replici, mi se fac procese de intenţie, se spun zile, date, ore… Mai mult decât în vechiul caiet de odinioară, remarc de data aceasta, ca element de noutate şi provocări perfid ticluite. În faţa mea, ca atunci, demult acelaşi personaj binevoitor care, declarativ îmi vrea numai şi numai binele, să mă ajute dezinteresat pentru că face, ceea ce face numai şi numai pentru ridicarea prestigiului instituţiei căreia îi este profund ataşat, cu toată fiinţa. Sunt făcut să pricep că o nealiniere la politica impusă şi nesupunerea „fişei postului” ar putea însemna, la o posibilă, viitoare selecţie pe criterii irefutabile regăsirea numelui meu pe “lista de disponibilizare a lui Boc”, un bau-bau care sperie pe mulţi sau, în cel mai bun caz m-ar putea paşte “detaşarea la o altă muncă”. Mi se mai sugerează că ar trebui să adopt o atitudine mai cooperantă şi înţelegătoare, de supunere necondiţionată, care va duce implicit la o convieţuire fără probleme, benefică ambelor părţi.
-Domnule nou securist, pe bune acum, nu mai pot înghiţi asemenea atacuri din partea nimănui! Sunt sătul, m-am hrănit ! Doresc să muncesc, cei câţiva ani pe care sper să-i trăiesc până la pensie, într-o ţară civilizată, într-o instituţie în care greşeala sau derapajul de la regulamete sunt judecate şi sancţionate după un cod al muncii valabil pentru toţi, inclusiv pentru judecători nu numai pentru inculpaţi iar recompensele pentru abilităţile profesionale să fie distribuite după criterii de evaluare recunoscute şi transparente. Doresc ca într-o instituţie de excepţie, de cultură deviza să fie “non multa sed multum”. M-am săturat de anii luminoşi când depăşeam planul impus, de producţie, lucrul la banda rulantă, să mă fac că lucrez de dragul ocupării ”timpilor morţi” , să nu “mă vadă şefu` că stau”, mimarea admiraţiei pentru conducătorul care le ştie pe toate, care este înţelegător cu imprefecţiunile şi greşelile supuşilor, căruia trebuia să-i arătăm credinţă, într-o admiraţie oligofrenă numai ca să ne fie cald şi bine. Dacă nu ştiaţi, sunt instituţii unde angajatorul nu cere angajaţilor săi să dea numai din mâini ca nişte automate, 8 ore din 8 ore, ci li se cere să facă acea muncă ce nu poate fi prestată de roboţi şi nici chiar de calculatoarele cele mai sofisticate. Poate că excesele dvs de zel vin dintr-o dragoste sinceră faţă de instituţia în care profesaţi. Eu, recunosc că-mi lipsesc aceste valenţe sentimentale şi mai recunosc încă că niciodată nu am fost îndrăgostit lulea de… „ţărişoara mea”, sentimente pe care însă securiştii le-au clamat şi încă le mai strigă-n gura mare pe străzi şi astăzi.
După atâta vreme, în pofida faptului că memoria nu este punctul meu forte, numele securistului întreprinderii din anii `80 îl mai ţin încă minte dar, din considerente personale, acum este şi Marele Post al Învierii Domnului pot spune doar: Dumnezeu să ne ierte, pe toţi!
“Securistul de serviciu” de astăzi, de la noul birou zero sper să realizeze ridicolul situaţiei în care s-a pus readucând, cel puţin în memoria celor mai în vârstă decât domnia sa, metodele odioase, de tristă amintire ale Securităţii. Nu te poţi năpusti peste o persoană trecută de treisferturile vieţii sale, erodată de viaţă, suferindă cu tot arsenalul din dotare. “Noblesse oblige” zice un dicton sau, mai pre vorba noastră se spune despre persoanele care-şi poartă frumos spiritul şi omenia că sunt: “un domn, sau o doamnă sau chiar un boier!”
Pentru a doza atacul curajos şi distructiv aplicat subordonaţilor dvs., vă rugăm dragi securişti ai timpurilor prezente, să consultaţi şi medicul de medicina muncii pe care instituţia dvs. îl plăteşte din banii noştri. Printre altele, nu mai interziceţi şi imputa, ca fiind un delict grav de indisciplină folosirea ascensorului instituţiei, de exemplu. De la o anumită vârstă inima trebuie cruţată şi fizic şi sentimental pentru că, asemenea altor părţi din organism “nu mai merge, cum mergea!”. O să vedeţi şi dvs. când o să ne prindeţi din urmă, ca vârstă. Medicamentele sunt scumpe, spitalizarea la fel, înmormântările nu mai spun. Nu în ultimul rând, înainte de a experimenta practici manageriale securistice ar trebui ca şi dvs., nu numai victimele dvs. să consultaţi un psihiatru, pentru a măsura pragul maxim la care poate rezista coarda victimei cât şi pentru prescrierea medicaţiei necesare. Bromazepamul se dă numai pe reţetă cu regim special dar să ştiţi că face foarte bine, dacă nu chiar minuni. O tabletă de 3mg., seara, la culcare. Treceţi peste iubirea dvs. de ţară şi neam şi luaţi din cele de import, mai scumpe şi care nu se compensează dar mult mai eficiente şi nu dau dependenţă ca ale noastre, deşi conţin aceiaşi substanţă activă. Patriotismul în aceste situaţii se pare că nu face bine. Cam atât. Ne vedem la Fundaţie! Pa! Pup!

P.S. Mi-au rămas nişte tablete. Dacă credeţi că vă pot fi de folos, cu toată plăcerea vi le ofer, pe de gratis.
P.P.S. Cele scrise mai sus sunt o încercare de pamflet. Orice asemănare cu personaje în viaţă, nu este pur întâmplătoare.

Anunțuri

2 răspunsuri to “Biroul „zero””

  1. marius Says:

    magistral, Prietene G.!
    din nefericire, nu securistii o sa il citeasca (poate doar sereistii :-)) ..)!
    este exact cum l-as fi scris si eu, pentru miile de securisti in viata si pentru sutele de mii de securisti care, desi aveau o virsta imberba la lovitura de stat din decembrie, au preluat intr-un mod miraculos de la inaintasi stilul securistic.. si astia sunt, crede-ma G., la toate nivelurile si, culmea, chiar in zone de intelligence…

  2. Gheorghe Samoilă Says:

    Comentariul tău mi-a adus aminte de o altă persoană animată de sentimente profund „patriotice”, securistice. Probabil că acest genotip de “homo sovieticus” este dat de vreo genă comportamentală, nestudiată încă. Pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, pe scara blocului în care locuiam trăia şi o femeie singură, foarte energică. Era şefa de scară, mai apoi promovată sefă de bloc. Tuturor celor care îi treceau pragul le arăta, pusă în ramă, pe peretele de deasupra patului o diplomă de participant la colectivizarea ţăranilor, hârtie ce purta semnătura chiar a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi de care era tare, tare mândră. Femeie simplă, deşteaptă avea o constituţie şi o ţinută bărbătoase, un chip mai mult comun decât interesant, ce nu reţineau atenţia. Partidul o mai recompensase, pentru munca de „convingere” a ţăranilor la colectivizarea din anii `60 şi cu o slujbă bună, aceea de administrator la “piaţa mare” unde, era sperietoarea sărmanilor colectivişti veniţi cu coşniţa să mai facă un ban, la târg. Pe lângă leafă, îi mai pica câte o găină, ceva ouă, un păstârnac, etc. Tovaraşa Todan, aşa o chema dar vecinii o numeau, când venea vorba de ea , “madam` Todan”, ţinea, cu maximă corectitudine cartea de imobil şi era, ce-i drept, un foarte bun organizator şi gospodar. Blocul nostru era primul la întrecerea între blocurile din oraş. Scara era frumos văruită şi dată cu rolul, în culoarea verde, flori de plastic erau puse de jos până la ultimul etaj, pe etajere. Apoi, gazeta de perete, tablourile, poze cu frumuseţile patriei decupate de prin ziare sau reviste, mozaicul conturat cu brâie şi dungi negre de smoală, perdelele de nailon la fereşti, copacii din faţă văruiţi… Totul era… o frumuseţe! Noi, copiii de bloc respectam de prunci programul de linişte, covoarele erau bătute numai la anumite ore şi zile pentru că de nu, tovaraşa sau “madama” aplica sancţiuni sau chiar amenzi. Ce vremuri, ce disciplină şi ce ordine, domnule! Lunar, tovarăşa Todan, adică „madam` Todan” bătea pe la uşi pentru semnături pe convocatorul la şedinţele de bloc la care, citea din cuvântările tovarăşului sau alte “materiale”, primite de la sfatul popular. Cei mai mulţi dintre participanţii la aceste reuniuni din casa scării sau vara, din faţa blocului o ascultau cu multă răbdare şi cu ochii-n pământ, jenaţi de poticnelile mult prea dese ale oratoarei care, probabil avusese, ca şcolăriţă absenţe multe la orele de citire. Au trecut mulţi ani de atunci, aproape o generaţie şi, câte un vecin mai omenos o miluia pe “madama”, ajunsă o bătrânică simpatică, încovoiată de şale cu câte un politicos şi binevoiotor: “ce mai faceţi, madam` Todan?”. Stătea, cât era ziulica de mare şi se uita pe fereastră sau, la cel mai discret zgomot de paşi pe scări, prin uşa uşor întredeschisă, măsura, cu priviri vigilente tot ce urca sau coboara. A trăit de una şi a murit singură, de moarte bună. A fost îngropată de acelaşi „sfat popular”, între timp devenit “consiliu` local”. Şi-a dat sufletul cu ochii holbaţi, pironiţi pe diploma primită de la Gheorghiu-Dej, agăţată deasupra patului. A plecat din această lume mulţumită şi mândră de tot ceea ce a făcut în viaţă, cu conştiinţa împăcată că şi-a împlinit, pe deplin datoria. Dumnezeu care ştie inima fiecăruia, are şi măsura faptelor noastre. O, Sancta simplicitas!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: