Antisemitismul nostru cel de toate zilele…

În zilele facerii guvernului MR Ungureanu am primit, de la o cunoştinţă, un email relativ comun, care se încheia astfel:
“Şi l-a pus, acum, la Guvern, pe altu` „de-al nostru”!!!! Şi hai să omorâm poporul român … să ne facem loc nouă … cei de la Israel …”
Degeaba am încercat să-i spun stimabilului corespondent electronic că trebuie să fie vorba de o confuzie, poate chiar de o glumă răutăcioasă care circulă pe Internet. El, nu şi nu!
Despre istoria şi cauzele antisemitismului la noi şi în lume s-au scris tomuri peste tomuri de tratate. Termenul în sine a avut parte, de-a lungul timpului, de diferite explicaţii şi conotaţii. Astfel, dacă în anul 1939, August Scriban în „Dicţionarul limbii româneşti” spunea doar că: „antisemitízm n. – Doctrina antisemiţilor”, ediţia din 1958 a DLRM dădea o definiţie în consens cu lupta proletară de clasă, furtună istorică prin care am trecut, ca naţie şi popor: „ANTISEMITÍSM s. n.- Atitudine, concepţie reacţionară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de clasele exploatatoare, cu scopul de a crea diversiune şi a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare.”
Astăzi, cuvântul în cauză este explicat în NODEX ca fiind o: ”Concepţie şi atitudine duşmănoasă faţă de evrei. /<fr. Antisémitisme”.
În anul 1941, pe 3 iulie în gara oraşului Roman ajungea, tras pe o linie moartă, unul din cele două „trenuri ale morţii” plecate în dimineaţa zilei de 30 iunie, din Iaşi. Erau vagoane de marfă ticsite cu bărbaţi evrei, mulţi dintre ei morţi pe drum de sete sau asfixiaţi, cei rămaşi încă vii strigând, cât mai puteau, după apă şi ajutor.
În vacarmul trenurilor ce treceau spre şi dinspre front un singur om a putut auzi şi desluşi chemarea disperată de salvare a sufletelor însetate şi înspăimântate. Acest om a fost preşedinta Societăţii de Cruce Roşie din oraşul Roman, Doamna Viorica Agarici. Devotată cauzei Crucii Roşii, hotărâtă să-i apere principiile, folosindu-se de ascendentul său nobiliar dar şi de autoritatea dată de demnitatea la care fusese chemată, Doamna Agarici a cerut imperativ autorităţilor militare locale, generalului Tătăranu, luarea de măsuri urgente pentru salvarea vieţilor evreilor din „trenul morţii” .
Fapta de mare curaj şi demnitate a preşedintei Crucii Roşii din Roman, de a apăra principiile Convenţiei de la Geneva privind conflictele militare, a avut ecouri dintre cele mai diferite. Dacă în rândul populaţiei evreieşti, după acest episod, Doamna Agarici a devenit, pe bună dreptate, o adevărată eroină, hiperbolizându-i-se fapta şi creindu-i-se diverse legende, în societatea romaşcană salvatoarea evreilor deportaţi a avut parte de insulte, fiind supusă la fel şi fel de şicane.
Potrivit unor mărturii, în acea vară fierbinte a anului 1941, ferestrele locuinţei sale au fost sparte cu pietre de către necunoscuţi. Mai multe persoane din anturajul său, de la „Crucea Roşie” şi nu numai i-au adus acuze şi injurii, mai mult sau mai puţin voalate. Acţiunea Doamnei Agarici pentru respectarea demnităţii deportaţilor evrei a fost interpretată ca fiind determinată şi motivată de un trecut familial evreiesc, de o genealogie ţinută ascunsă opiniei publice. Alţii au acuzat-o de filosemitism, de antinaţionalism, că „s-a jidovit”.
Supusă unor asemenea presiuni şi calomnii, Doamna Agarici va demisiona de la preşedinţia Crucii Roşii din Roman, la începutul anului 1942.
Probabil a intentat un proces în justiţie detractorilor săi deoarece, în Arhiva Primăriei din Dămieneşti, localitate unde familia Agarici îşi avea moşiile, s-a găsit o petiţie olografă prin care Doamna Viorica Agarici cerea eliberarea unui „certificat de origine etnică”, document oficial care să ateste originea sa de româncă, creştin ortodoxă. Documentul a fost înregistrat cu Nr. 12 din 1942, martie, 26.

În anul 1946 o găsim pe Doamna Agarici vicepreşedintă a filialei din oraşul Roman a UFAR -Uniunea Femeilor Antifasciste din România. UFAR a fost o organizaţie politică, prima organizaţie feminină importantă a mişcării comuniste din România. A fost înfiinţată la 15 aprilie 1945, din iniţiativa Anei Pauker.
Ce şi cine au determinat-o pe Viorica Agarici să îmbrăţişeze ideile acestei organizaţii comuniste, nu suntem lămuriţi, încă. După 1948 Doamna Agarici şi familia acesteia aveau să treacă prin purgatoriul persecuţiilor comuniste, staliniste. Cineva se întreba, retoric, într-o scriere dedicată boierilor Agarici, de ce Viorica şi cei trei fii ai săi nu au fost cruţaţi de umilinţe şi suferinţe de către conducătorii comunişti de origine evreiască, din acei ani?
Să nu scăpăm, însă, din vedere că Doamna Agarici a primit ajutor în anii cumpliţi de prigoană roşie, la început foarte discret, apoi oficial, din partea comunităţii evreieşti care i-a purtat şi-i poartă, în continuare, vie amintire şi recunoştinţă.
Statul Israel i-a conferit, post mortem, titlul de „Drept între popoare”, Oraşul Roman a declarat-o, anul trecut, cetăţean de onoare al urbei, atribuind numele său unei străzi, un bust a fost aşezat, într-o firidă, pe peronul gării din oraş. Scriitorul Marius Mircu, care a cunoscut-o personal pe Doamna Agarici a scris, din anii `70, în “Revista Cultului Mozaic”, despre fapta ei de omenie într-un timp de neomenie.
Alte aspecte, mai puţin cunoscute, din biografia Doamnei Agarici am publicat pe acest blog şi reluate într-o plachetă comemorativă, intitulată „Dor de Oameni”.
Şi totuşi, există o dreptate şi o pedagogie divine. Cea care a luat locul Doamnei Agarici, în 1942, la şefia „Crucii Roşii”, probabil unul dintre mulţii ei oponenţi, a fost vicepreşedinta organizaţiei şi ea o distinsă doamnă cu aleasă educaţie, văduvă de avocat, care s-a bucurat de o viaţă lungă şi lucidă. Spre sfârşitul vieţii, pe la 90 de ani, şi-a pierdut casa vândută de un strănepot mai puţin iubitor. Rămasă pe drumuri, pe punctul de a se sfârşi la azil, aceasta a fost luată în grijă şi găzduită cum se cuvine de o vecină evreică, soţia unui medic creştin.

Note:
Scriban August, Dicţionarul limbii româneşti, Presa Bună, Iaşi, 1939
Dicţionarul limbii române moderne, Ed. Academiei R. P. R., Buc., 1958
NODEX: Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera International, Buc., [2001]
Arh. St. Bacău, Fond Primăria Dămieneşti
Arh. St. Piatra Neamţ, Fond UFAR Roman